Din această credință s-au născut imperii și revoluții. Din ea s-au ridicat temple și eșafoduri. Din ea s-au scris imnuri și sentințe. Omul nu a obosit niciodată să caute o victimă. Numai numele victimelor s-au schimbat. Scriptura nu ascunde nimic din toate acestea. Nici măcar pe Dumnezeu nu încearcă să-L apere de istorie. Lasă sângele să apară pe paginile ei cu aceeași sinceritate cu care lasă să apară lacrimile. Lasă sabia să strălucească și, în aceeași lumină, lasă mâna care o ridică să tremure. Refuză eleganța poveștilor în care oamenii buni fac numai bine, iar cei răi numai rău. Refuză minciuna aceasta, fiindcă Dumnezeu iubește adevărul mai mult decât reputația. Poate, de aceea, Scriptura nu seamănă cu nicio altă carte sfântă. Celelalte ne învață cum gândesc învingătorii. Ea ne învață să ascultăm glasul celui căzut între tâlhari. 

Încet, aproape pe nesimțite, începi să observi că Dumnezeu se apleacă mereu în aceeași direcție. Spre Abel, care nu mai poate vorbi. Spre Iosif, azvârlit „frățește” într-o văgăună. Spre Iov, pe care prietenii lui îl condamnă cu argumente impecabile. Spre prorocii izgoniți. Spre femeia prinsă cu pietrele deja ridicate asupra ei. De parcă Dumnezeu ar avea un obicei straniu: să apară acolo unde toți ceilalți sunt convinși că au găsit vinovatul... 

Și atunci ajungi la Carmel. Cerul se deschide. Focul cade. Mulțimea izbucnește. Ilie poruncește uciderea. Chișonul începe să curgă. 

Nu te grăbi... Nu fugi de pagina aceasta și să nu simți imediat nevoia să o explici alegoric. Las-o să doară. Fiindcă Dumnezeu nu se teme de întrebările pe care noi încercăm să le închidem prea repede. Mă gândesc că adevărul nu se găsește în răspunsurile noastre, ci în răbdarea cu care Dumnezeu merge prin istorie fără să abandoneze omul. Noi ne-am fi dorit o revelație care să cadă din cer ca o statuie de marmură fără nicio fisură. Dar Dumnezeu a ales un drum. A intrat într-o istorie locuită de oameni care știau să ridice altare, dar nu știau încă să-și lase armele din mâini. A vorbit unei lumi în care aproape fiecare zeu cerea sânge și aproape fiecare popor credea că ordinea se naște din moartea cuiva. (Foarte bun pe această temă e filmul „Apocalypto” de Mel Gibson)

Dumnezeu nu vorbește unei omeniri perfecte sau imaginare. Vorbește omului așa cum este: speriat, violent, mimetic, bezmetic, religios și convins că-l poate sluji pe Dumnezeu fără să înceteze să-și urască aproapele. Acesta este lucrul cel mai greu de acceptat: revelația nu cade peste istorie ca fulgerul peste un copac. Ea pătrunde în istorie asemenea luminii dimineții. Înaintând. Descoperind. Vindecând. Nu totul deodată, ci atât cât poate vedea ochiul fără să orbească. 

Iar apoi vine Crucea. Ca lumina sub care toate celelalte pagini își schimbă culoarea. Dintr-odată vezi ceea ce înainte nu puteai vedea. Mulțimea este aceeași. Strigătele sunt aceleași. Certitudinea este aceeași. Convingerea că Dumnezeu trebuie apărat este aceeași. Numai victima este alta. Este cu adevărat nevinovată... Și tocmai această nevinovăție sfărâmă lumea veche. Până atunci oamenii au crezut că victimele sunt vinovate și că pacea dovedește dreptatea celor care le-au condamnat. Acum „pacea” se rupe înainte de a se naște. Acum victima învie. Acum Dumnezeu spune ceea ce nicio religie nu îndrăznise să spună: că mulțimea poate greși cu o singură voce, că unanimitatea poate deveni cea mai rafinată formă a minciunii și că numele Lui poate fi rostit chiar în clipa în care este răstignit. 

De la Golgota înainte nu mai putem citi nici Carmelul, nici Chișonul la fel. Nu fiindcă trebuie șterse. Ci fiindcă au primit o lumină pe care nu o aveau înainte. Crucea nu condamnă Scriptura, ci îi revelează patternul hristologic ascuns în slove, evenimente și personaje. Ea dezvăluie că Dumnezeu nu a mers niciodată în aceeași direcție cu violența omului, chiar și atunci când omul era convins că merge împreună cu Dumnezeu. 

Noi am fost cei care am crezut că lumea se ține laolaltă prin victime. Dumnezeu știa că lumea se ține laolaltă numai prin iubire. Noi am ridicat altare pe care am așezat oameni. Dumnezeu a ridicat o cruce pe care S-a așezat pe Sine, ca un mire în patul nupțial. Aici se sfârșește religia fricii. Nu pentru că omul nu va mai ucide. Istoria dovedește că încă o face. Ci, pentru că, după Hristos, nu mai poate ucide fără ca chipul Celui Răstignit să se ridice, maiestuos și tragic, între călău și victimă. 

Acesta este începutul adevăratei convertiri. Nu doar atunci când încetăm să păcătuim, ci atunci când încetăm să credem că răul poate fi alungat din lume eliminând un om. În ziua aceea înțelegem că cea mai adâncă formă a poruncii „Să nu ucizi” nu rezidă numai în interdicția de a lua viața altuia, ci mai ales în chemarea de a renunța, pentru totdeauna, la iluzia că moartea cuiva ne-ar putea aduce vreodată pacea. Fiindcă pacea nu se naște din sângele pe care îl vărsăm. Se naște din sângele pe care Dumnezeu a refuzat să ni-l ceară și a ales să-l verse El Însuși din coasta Lui deschisă ca o Evanghelie pe creștetul mirilor...