„Noaptea-n pat l-am căutat pe dragul sufletului meu, l-am căutat, dar, iată, nu l-am mai aflat.” (Cântarea Cântărilor 3, 1)

Noaptea poartă greutatea unui mister aparte. Când zarva zilei se stinge și toate distragerile se risipesc, cele mai adânci trăiri ale inimii își dau ghes să iasă la lumină. În Cântarea Cântărilor (3, 1), o întâlnim pe Sulamita copleșită de durerea unei absențe. Își întinde mâinile prin întuneric după iubitul inimii sale, însă atinge doar… golul. El nu este acolo.

Dacă ai umblat (cf. Facerea 5, 22) cu Dumnezeu o vreme, probabil cunoști și tu această stare. Este acea noche oscura del alma („noapte întunecată a sufletului”) – cum o numea Ioan al Crucii – anotimpurile în care Dumnezeu, care odinioară părea atât de aproape, pare acum departe. Te rogi, dar încăperea-i pustie. Citești Scriptura, însă cuvintele nu-ți aduc alinare, nu-ți mai ating inima.

Observă cum Îl numește ea pe Mire: „dragul sufletul meu”. Nu-L numește o datorie, nicio obișnuință religioasă. Nu-L caută din obligație rece, ci dintr-o iubire adâncă, arzătoare, care doare. Durerea pricinuită de absența Lui este, de fapt, dovada iubirii ei. Dacă nu L-ar iubi, lipsa Lui nu i-ar răpi somnul. Dacă și tu suferi astăzi din pricina unei aparente depărtări de Dumnezeu, prinde curaj: dorul după prezența Lui este un semn minunat că sufletul tău Îl iubește încă din toată ființa. În acest verset se ascunde însă o capcană subtilă.

Unde Îl caută ea? „În patul meu…”

Își caută iubitul din locul confortului, al căldurii și al siguranței. Tânjește după apropierea lui, însă la început încearcă să o găsească fără să se ridice, fără să iasă din zona ei de confort, fără să pășească în necunoscut. Oare nu facem și noi adesea la fel cu Dumnezeu?

Ne dorim să-I simțim puterea și prezența, dar îl căutăm doar în limitele confortului nostru. Rostim rugăciuni grăbite înainte de culcare sau Îi oferim doar acele clipe care se potrivesc perfect programului nostru. Însă, uneori, Dumnezeu îngăduie această suspendare a simțirii prezenței Sale, această senzație de depărtare, tocmai pentru a ne tulbura confortul, așa cum făcea îngerul cu apa Vitezdei. Nu Se retrage ca să ne pedepsească, ci pentru a ne chema la o căutare mai profundă.

În versetele următoare, Sulamita înțelege că nu poate rămâne în pat. Ea spune: „Scula-mă-voi, mi-am zis, şi-n târg voi alerga, pe uliţe, prin pieţe, amănunţit voi căuta pe dragul sufletului meu”. 

Dorul o pune în mișcare. El o ridică din pat, o scoate din liniștea camerei și o poartă pe străzile cetății. Nu se teme de noapte, nici de întrebările fără răspuns. Îi întreabă pe străjeri, cercetează fiecare colț și nu încetează să caute până când Îl găsește pe Dragul sufletului ei. Așa lucrează dragostea adevărată. Ea nu se mulțumește cu amintiri și nici cu obișnuințe. Dorul după Dumnezeu nu este menit să ne țină pe loc, ci să ne urnească.

Uneori, Dumnezeu îngăduie tăcerea pentru că dorește să ne conducă dincolo de credința comodă, spre o întâlnire mai vie, mai intimă cu El. Fiecare dintre noi are un „pat” din care cu greu se ridică. Nu este doar locul odihnei, ci și locul rutinei, al obișnuințelor care nu fac altceva decât să ne anestezieze spiritual, fără să ne schimbe. Este spațiul în care ne refugiem când viața doare, în care ne ascundem în spatele programului încărcat, al oboselii, al grijilor sau chiar al unei credințe trăite mai mult din acel „așa se face, așa trebuie” decât din gustarea dulceții harului. Și, totuși, Dumnezeu ne cheamă afară. Ne întâmpină pe drumurile vieții obișnuite – în liniștea dimineților, în agitația unei zile de lucru, în neputințele pe care nu le înțelegem, în oamenii pe care Îi așază în calea noastră și în clipele în care alegem să rămânem înaintea Lui, chiar dacă nu simțim nimic. 

Cred că a-L căuta pe Dumnezeu astăzi nu înseamnă să faci ceva spectaculos. Poate înseamnă să stai câteva clipe în tihnă înaintea Lui, fără grabă. Să deschizi Scriptura nu pentru a găsi un răspuns imediat, ci pentru a-I auzi glasul. Să transformi o plimbare, un drum spre serviciu sau o clipă de solitudine într-o întâlnire cu El. Să-I vorbești cu sinceritate despre golul, întrebările și dorul din inima ta. Fiindcă Dumnezeu Se lasă găsit de cei care nu renunță să-L caute. Iar cea mai sfântă căutare începe în clipa în care alegem să ne ridicăm din locul în care am rămas prea mult și să pornim, chiar și cu pași mici, spre El, Mirele inimilor noastre.