„Crucea este cheia Raiului!” – cuvinte de întărire în necazuri ale Părintelui Petroniu Tănase

Viața creștinului este „viață de răstignit”. Pentru a învia cu Hristos, trebuie să parcurgem drumul crucii personale. Iar după răstignire urmează și Învierea.

Părintele Petroniu Tănase (1914-2011), fost stareț al Schitului românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos, a fost un exemplu desăvârșit de smerenie, o icoană a blândeții. În cuvintele sale pline de înțelepciune și iubire adresate pelerinilor de nații diferite, precum și în meditațiile și scrierile sale, a abordat duhovnicește, adeseori, criza lumii contemporane. Atât radiografia duhovnicească pătrunzătoare pe care a făcut-o lumii actuale și sufletului omului recent, precum și soluțiile duhovnicești propuse au capacitatea să aducă liniște și mângâiere, pace și lumină – mai ales în vremuri de ispită și cădere, de boală și suferință, precum sunt cele în care ne aflăm în prezent.

Cauzele tuturor încercărilor din lume și din viața omului sunt păcatele și patimile prin care omul se îndepărtează și se face potrivnic lui Dumnezeu. Iar îndepărtarea de El se observă prin alergarea nebună și căutarea frenetică, din partea omului, a plăcerilor trupești și lumești, nu a bucuriilor spirituale și a împlinirilor duhovnicești.

Mai ales Occidentul, considera înțeleptul duhovnic, este o societate a plăcerii, o țară a îndepărtării de viața spirituală curată și înaltă. „În loc să aducă prinos de recunoștință lui Dumnezeu pentru abundența realizată prin mijloacele tehnice perfecționate, considera duhovnicul athonit, a dus, dimpotrivă, la lepădarea de Dumnezeu, la divinizarea omului și la legiferarea păcatului care îi pregătește nefericirea cea veșnică”[1]. Iar această căutare este „cea mai teribilă minciună cu care diavolul a înșelat pe om”[2].

Păcatul, ca boală a sufletului, este „o putere negativă, un microb, un virus care, odată cuibărit în om, se dezvoltă, crește pe seama resurselor vitale ale sufletului, pentru a-l duce la moarte. Ca și elementele cancerigene, care anulează mijloacele proprii de apărare ale organismului, apoi se dezvoltă nestingherit în tumoare ucigătoare”[3].

Omul contemporan, în loc să se pocăiască și să se îndrepte, „fuge de sine, se ferește să se uite în sufletul său, ca să nu vadă cum este. Se teme să o facă, presimte că această privire este primejdioasă; ca o prăpastie în care, dacă te uiți prea mult, amețești și te prăbușești”[4].

Și, pentru că atunci când îi este bine nu realizează deplin iubirea și bunătatea lui Dumnezeu față de el, pentru eliberare de păcate, va trebui să treacă prin proba dureroasă a necazurilor. „Dacă omul nu se smerește de bunăvoie, Dumnezeu tot nu-l lasă; îi trimite necazuri, încercări, boli, suferințe, ca să-l trezească. Pentru că smerenia trupească mai ușor aduce și smerenia sufletească și omul se trezește, își vine în sine. ( ...) Chiar dacă nu o face de bunăvoie, omul ajunge astfel să-și dea seama de starea decăzută în care se află, de robia și neputința sa și aleargă la Dumnezeu, Singurul Care poate să mântuiască”[5].

Suferințele sunt, pe de o parte, căi de ispășire a relelor săvârșite, toiagul și varga îndreptării. Dumnezeu, învăța Părintele Petroniu, „mai mult decât noi înșine, ne voiește fericirea și mântuirea noastră. Dar, fiindcă noi cu greu ascultăm cuvântul lui părintesc, El trebuie să folosească uneori, precum zice Psalmistul, toiagul și varga, ca măcar cu sila să ne facă binele, pe care noi îl refuzăm”[6]

Duhovnicescul Părinte insista, în mod deosebit, asupra unei învățături tradiționale a Spiritualității Ortodoxe, potrivit căreia „nu Dumnezeu pedepsește, ci omul se autocondamnă, prin păcatele sale. Nu Dumnezeu îl condamnă pe om, ci el își alege locul încă din timpul vieții acesteia. Nu Dumnezeu ne hărăzește iadul. Dimpotrivă, El ne spune: «Mergeți și moșteniți Împărăția Cerurilor». Omul este cel care aduce iadul cu dânsul. Pentru că și Raiul, și iadul, ni le pregătim noi, aici. Nu este pedeapsă, ci omul e chinuit de propriile lui opțiuni greșite: cu ce ne ducem dincolo, aceea avem”[7].

Astfel, „de necazuri și de moarte nu putem scăpa aici, pe pământ. Crucea, deci, nu poate fi ocolită, fiecare trebuie să-și ducă crucea sa. Dar acum crucea nu mai este spaimă, ci o primim cu bucurie, ca pe darul cel mai de preț pe care îl face Hristos prietenilor Săi, ca pe o armă nebiruită. De aceea, mucenicii așteptau și primeau cu bucurie chinurile știind, după cuvântul apostolului, că „pătimirile de acum sunt nimic față de bunătățile care ne sunt gătite în ceruri” (Romani 8,18); iar cuvioșii și pustnicii se nevoiau cu bucurie, zicând că „puțină este osteneala și veșnică odihna”[8]. Sau, cum spunea duhovnicul român, „Pe calea mântuirii, deci, omul trebuie să poarte o cruce, crucea încercărilor vieții[9].

Încercările și suferințele din viața prezentă nu au doar rolul de a ne elibera de păcate și a ne curăți de patimi ci, fiind semne ale „nemărginitei dragoste a lui Dumnezeu față de om”[10], au un rol pozitiv, mântuitor. Pentru un om duhovnicesc, crucea, din blestem și prilej de suferință, se transformă în „cheia Raiului[11]. Astfel, necazurile au un sens pozitiv, profund duhovnicesc: „Milioane de mărturisitori ai credinței în Dumnezeu s-au sfințit prin răbdarea chinurilor, a muncilor și s-au adăugat la ceata cea mare din Ceruri a mucenicilor, care au pătimit înaintea lor”[12].

Prin răbdarea cu demnitate și nădejde creștină a încercărilor și necazurilor, creștinul și-L face prieten pe Însuși Hristos: „El este prietenul cel iubitor și de-a pururi credincios, de-a pururi aproape și tare sprijinitor, iar prietenia cu El, stâncă tare și neclintită. «Nu te lega cu inima de om, zicea un pustnic: inima omului este de-a pururi schimbătoare». Prietenia cu Domnul nimic nu o uzează: nici trecerea anilor, nici depărtările, nici încercările vieții. Ba acestea o întăresc și mai mult, o întăresc mai mult. Prietenia cu El este arvună a veșnicei desfătări din dragostea Marelui Prieten în viața cea fericită și veșnică”[13].

Crucea ne curăță, iar după ce a șters urmele păcatelor săvârșite, ne sfințește. Din pedepse pentru păcatele noastre, încercările devin, astfel, semne ale milei nesfârșite a lui Dumnezeu, căci spunea duhovnicul din Sfântul Munte: „Așa-i mila cea nesfârșită a lui Dumnezeu. Nu obosește, nu se împuținează, mereu se uită după fiecare din noi, păcătoșii, mereu ne așteaptă: «Nu se poate să nu vină! Am făcut atâta pentru dânsul, Mi-am dat Însăși Viața pentru el, trebuie să se întoarcă!» Nu este păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu. De aceea, oricât de grozavă ar fi păcătoșenia în care ne aflăm, să nu deznădăjduim. Dumnezeu ne așteaptă ca să ne ierte, să ne cuprindă în brațele părintești. Și nu numai că ne îmbrățișează – semnul iertării, ci ne îmbracă cu haina cea dintâi, cu haina curățeniei; ne pune inel în deget – semnul eliberării de păcat și al înfierii; ne pune încălțăminte în picioare, adică ne întărește pe calea virtuții, că să nu ne mai înțepăm de ghimpii păcatului și – tăind vițelul cel hrănit – adică pe Fiul Său Euharistic, se face bucurie mare: se bucură Puterile cerești și Însuși Tatăl Ceresc pentru păcătosul care se pocăiește (Lc. 15,10)”[14].

Viața creștinului, așadar, este „viață de răstignit[15]. Pentru a învia cu Hristos, trebuie să parcurgem drumul crucii personale. Iar după răstignire urmează și Învierea.

Părintele Petroniu este încrezător atât în capacitatea omului de a se îndrepta, cât și în iubirea și mila lui Dumnezeu. Sau, cum spunea el, „fiecare om este ctitorul vieții sale, pe care o zidește zi de zi și o împodobește cu faptele, cuvintele, gândurile sale. La înfricoșata Judecată, fiecare om se va înfățișa cu ctitoria sa înaintea lui Dumnezeu. Este vrednică de cinstea lui Dumnezeu ctitoria ta?[16]”.

Însă, în același timp, el privește cu optimism schimbările morale pozitive din lume și din sufletul uman: „Starea în care se află lumea creștină, cu toate relele care se află în sânul ei, nu este o stare de sfârșit de lume, ci dimpotrivă. S-a deschis un mare șantier de lucru duhovnicesc, pentru care s-au făcut și mari pregătiri și în care Biserica Ortodoxă este chemată să aducă rod ales”[17].

„Deci, conchide duhovnicul român, să fim optimiști. Mai este mult de lucru în lume pentru binele omenirii și pentru slava lui Dumnezeu și puterile omului pentru această lucrare nu s-au epuizat[18]. La aceasta suntem chemați să contribuim fiecare dintre noi.

[1] Ieromonah Petroniu, Bine ești cuvântat, Doamne. Meditații, Prodromu - Muntele Athos, Editura Bizantină, București, 2004, p. 11

[2] Ieromonah Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, București, 2006, p. 14

[3] Părintele Petroniu de la Prodromu, Ediție îngrijită de Preot Constantin Coman, Costion Nicolescu, Editura Bizantină, București, 2015, p. 327

[4] Protosinghel Petroniu Tănase, Ușile pocăinței, meditații duhovnicești la vremea Triodului, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994, p. 17

[5] Ibidem, p. 19

[6] Părintele Petroniu de la Prodromu..., pp. 392-393

[7] Mari duhovnici ai neamului. Arsenie Papacioc. Petroniu Tănasă. Roman Braga, Editura Litera, București, 2015, p. 79

[8] Părintele Petroniu de la Prodromu..., p. 424

[9] Ibidem

[10] Ibidem, p. 423

[11] Ibidem, p. 500

[12] Ieromonah Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii..., p. 11

[13] Ieromonah Petroniu, Bine ești cuvântat, Doamne..., p. 38

[14] Protosinghel Petroniu Tănase, Ușile pocăinței..., p. 20

[15] Părintele Petroniu de la Prodromu..., pp. 497-498

[16] Ibidem, p. 233

[17] Ieromonah Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii..., p. 175

[18] Ibidem, p. 180

De la același autor

Ultimele din categorie