Revelaţia este un act de voinţă, liber, al lui Dumnezeu, prin care Acesta se face cunoscut omului în calitate de Creator şi Mântuitor, descoperindu-i-se atât cât este cu putinţă să inţeleagă pe cale raţională şi prin credinţă, fiind nucleul absolut pentru calea mântuirii. Din punct de vedere al conţinutului, Revelaţia divină cuprinde totalitatea evenimentelor şi adevărurilor de credinţă prin care Dumnezeu Şi-a descoperit voia oamenilor, ca aceştia să-L cunoască şi să-L preaslăvească.

După cum este ştiut, aceste adevăruri ni s-au transmis prin cele două căi: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, iar păstrătoarea, propovăduitoarea şi interpretarea infailibilă a Revelaţiei divine este Biserica intemeiată de Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Deşi veşnic, ascuns şi nevăzut (Coloseni 1, 15; Timotei 1, 17) necunoscut şi necuprins cu mintea după Fiinţa Sa (Ioan15, 14-15), totuşi Dumnezeu Se descoperă oamenilor „în mai multe rânduri şi feluri” (Evrei 1, 1).

„La plinirea vremii” Dumnezeu desăvârşeşte şi încheie în acelaşi timp actul Său revelator prin Întruparea Logosului. Astfel, Dumnezeu nu mai rămâne ascuns ci „Se arată în Trup” (1 Timotei 3, 16). Se descoperă în Persoana Fiului (Galateni 4, 4) luând chip de om: „şi Cuvântul Trup S-a făcut” (Ioan 1, 14), iar prin viaţa, moartea şi Învierea Sa se realizează iconomia mântuirii (Efeseni 1, 9).

Persoana lui Iisus Hristos, Chipul lui Dumnezeu cel nevăzut (Coloseni 1, 15), Dumnezeu Însuşi este prezent în mod personal în mijlocul oamenilor şi constituie izvorul unic şi deplin al descoperirii dumnezeieşti. Dar motivul pentru care Dumnezeu Se face cunoscut în lume este iubirea Sa nemărginită faţă de creaţia Sa. Astfel, Dumnezeu Tatăl Se face văzut lumii prin Fiul, Care împlineşte scopul revelaţiei divine: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu să moară, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16).

Revelaţia desăvarşită este noul legământ făcut de către Dumnezeu cu oamenii prin Fiul Său, Care ne pune în comuniune şi Care ne descoperă celelalte doua Persoane ale Sfintei Treimi, Tatăl şi Duhul Sfânt, prin El realizându-se acest paradox ce depăşeşte puterea noastră de înţelegere.

Văzându-l pe El, vedem pe Cel nevăzut: „pe care nimeni nu L-a văzut vreodată, Fiul Cel Unul Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut (Ioan 1, 18). Hristos comunică cu oamenii prin faptă şi cuvânt (Luca 21,19). El este Logosul Tatălui, de aceea cuvintele Lui poartă pecetea dumnezeieştii puteri: „Eu vorbesc ceea ce am văzut la Tatăl Meu” (Ioan 8, 38) şi când crede de cuviinţă dezvăluie „cele văzute la Tatăl” în mod direct.

Pornind de la Epistola întâi către Timotei a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 2, versetul 4, aflăm că Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa  adevărului să vină”. Deci Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să ajungă la cunoştinţa adevărului şi să fie salvaţi: „Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea lui şi să fie viu (Ezechiel 23,11). Observăm, aşadar, că descoperirea dumnezeiască a fost dată pentru toţi oamenii, întrucât toţi au nevoie de mântuire, dar nu toţi erau vrednici de aceasta.

De aceea, Mântuitorul Hristos a descoperit tuturor celor ce cred în El un bogat şi nesecat izvor al darului Sfântului Duh, celui de viaţă făcător (Ioan 7, 37-39), apoi, nu cu mult timp înainte de moartea Sa, a făgăduit Apostolilor că va ruga pe Părintele Său să dea un alt Mângâietor, pe Duhul adevărului care să petreacă cu ei în veac, iar dacă „cineva nu-L are, nu este al lui Hristos (Romani 8, 9) şi totodată a început să lucreze şi lucrează necontenit mântuirea fiecaruia (Efeseni 2, 5) împărţind, fiecăruia putere şi felurite daruri harice după cum voieşte El (1 Corinteni 7-11). Aşadar, prin baia naşterii de a doua, El renaşte pe credincioşi către o viaţă nouă(Tit 3, 15), îi adapă (1 Corinteni 12-13) le ajută în neputinţă (Romani 8-26) şi-i conduce la tatăl lor (Efeseni2,18), făcându-i fii ai lui Dumnezeu (Romani 8, 14). Cel ce numeşte Tată pe Dumnezeu deja a mărturisit iertarea păcatelor, ridicarea pedepsei prin infiere.                                         

Prin Fiul Întrupat oamenii intră în comuniune filiala cu Tatăl, căci Mântuitorul nu a spus „Tatăl meu” ci „Tatăl nostru Carele eşti în ceruri”, făcându-ne în acest fel pe toţi cei ce credem în El fii ai Tatălui ceresc. Înţelesul Revelaţiei divine ne este prezentat în lucrările harului în raport cu libertatea omului. Pe când unii, cu umilinţă şi supunere absolută, primesc chiar de la început harul Sfântului Duh care li se dă (Fapte 2 37-38), alţii dimpotrivă I se împotrivesc necontenit (Fapte7, 51) şi se depărtează de El (Galateni 5, 4). Pe când alții, nu în zadar, primesc harul Duhului Sfânt, ci-l transformă în cel mai bun mijloc mântuitor (1 Corinteni 5, 10; 2 Corinteni 6, 1), alţii nu numai că-L primesc în zadar, dar îl jignesc (Efeseni 6, 30), îl întrebuinţează rău, schimbându-L întru înverşunare (Iuda, versetul 4). Pe când unii aprind harul lui Dumnezeu pe care L-au primit (2 Timotei 1,6), alţii îl sting sau îl pierd cu înverşunare (1 Tesalonicieni 5,19).

Sfinţii Părinti Apostolici, vorbind despre renaşterea spirituală şi sfinţirea omului, le pune pe amândouă în dependenţă de harul lui Dumnezeu. Astfel, Sfântul Clement arată corintenilor că asupra lor s-a revărsat unul şi acelaşi Duh al harului, iar Sfântul Ignatie le mărturiseşte credincioşilor că prin participarea în har ei sunt purtători de Dumnezeu şi-i îndeamnă să stăruiască spre a fi următori Domnului în toate. El se identifică prin har cu noi pentru ca şi noi să ne identificăm prin har cu El. Duhul Sfânt elimină prin har distanţa dintre eu-l nostru şi eu-l Lui creând prin acesta între noi şTatăl aceeaşi relaţie pe care El o are după Fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul.

Sfântul Irineu, recunoscând în omul renăscut prin harul lui Dumnezeu întregimea libertăţii, determină cu destulă claritate raportul ei faţă de harul lui Dumnezeu. După ideea Sfântului Clement al Alexandriei, Dumnezeu voieşte ca însuşi omul să dorească să-şi câştige mântuirea şi de la voia omului depinde să creadă şi să facă binele sau răul. Sfântul Grigorie Făcătorul de Minuni înfăţişează credinţa sa şi a Bisericii vechi în Dumnezeu sfinţitorul şi harul Lui cel atotputernic, cu expresiile următoare în Simbolul său: „Unul Duhul Sfânt, Carele de la Tatăl purcede şi Care s-a împărţit oamenilor prin mijlocirea Fiului”. Tot în această credinţă s-a condus Biserica în sec 4, exprimând-o chiar în simbolul său universal, prin cuvintele „Şi în Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul”. După învăţătura Sfântului Chiril al Ierusalimului, Sfântul Duh, Cel făgăduit tuturor nu caută la faţa omului fiindcă nu caută demnitatea, ci credinţa sufletească”. După cum lumina luminează totul numai cu razele sale, tot aşa Sfântul Duh luminează pe cei ce au ochi; cel ce e orbit nu-i vrednic de lumina harului şi nu trebuie să reproşeze Duhului, ci necredinţei sale.

După Sfântul Ioan Damaschin, deşi harul lui Dumnezeu este necesar, el se dă credinciosului după măsura credinţei lui şi curaţirea pregătitoare.

Darul lui Dumnezeu nu lucrează singur în om, ci deodată cu voinţa omului, aşa că „alegerea faptelor bune depinde de noi, iar sfârşitul lor depinde de conlucrarea lui Dumnezeu”. După cum am văzut, după  doctrina Revelaţiei, harul sfinţitor nu exclude participarea personală a omului în actul sfinţirii lui. Dar această participare, după cum o descrie Sfânta Scriptură nu este altceva decât credinţa, care deşi este recunoscută ca dar al lui Dumnezeu (Ioan 6, 43; Filipeni 1, 29), totuşi se prezintă şi ca un act liber al omului.

Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, când Apostolul Petru a mărturisit credinţa în El ca în Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, s-a exprimat că aceasta nu i-a descoperit-o trupul şi sângele,ci Tatăl Lui, Cel din ceruri (Marcu 16, 17); în acelaşi timp a recunoscut cu destulă claritate că o astfel de credinţă este şi în alţii prin conlucrarea cu faptele lor proprii, dependenţa de libertatea lor personală.

La întrebarea iudeilor „Ce trebuie să facem să putem împlini lucrurile lui Dumnezeu?” Mântuitorul a răspuns: „Acesta este lucrul lui Dumnezeu ca să credeţi în Acela pe care L-a trimis Tatăl (Ioan 6, 28-29). Învăţând că El S-a pogorât din ceruri nu ca să facă voia Sa, ci voia Tatălui Celui care L-a trimis era ca „tot cel ce va vedea pe Fiul şi va crede în El să aibă viaţa veşnică (Ioan 6, 38-40). Iată ce spune despre cei ce n-au crezut în El şi în Cel ce L-a trimis „De n-aş fi venit, n-aş fi grăit lor, păcat n-ar avea, iar acum răspuns n-au pentru păcatul lor (Ioan 15, 22).

El mărturiseşte oamenilor că Îl cunoaşte pe Tatăl şi că El este Cel care prin Duhul Sfânt Îl face cunoscut celor ce sunt voitori să-L primească: 1Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu Îl cunoaşte nimeni decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-L descopere (Matei 11, 27).     

Mântuitorul pretinde de la urmaşii săi credinţa sinceră şi liberă, atât pentru intrarea în Împărăţia Sa, cât şi pentru primirea mântuirii: „S-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu, învaţă El, pocăiţi-vă şi credeţi în evanghelie (Marcu 1,15) de nu vă veţi pocăi veţi pieri (Luca 13, 3). Deci, credinţa mântuitoare, aşa cum se prezintă ea în Sfânta Revelaţie nu este ceva trecător ori superficial, ci dimpotrivă este dispoziţia internă a sufletului care cuprinde şi pătrunde toată fiinţa, deci nu numai mintea, ci şi inima şi voinţa.

Mântuitorul îi numeşte creştini numai pe aceia care, auzind cuvântul lui Dumnezeu îl păzesc în inima lor curată ca şi sămânţa căzută în pământ bun din pilda semănătorului şi care aduce roadă întru răbdare (Luca 8,15) .

După gândirea Sfântului Policarp, credinţa trebuie unită cu faptele bune. Tot aşa au învăţat despre credinţă şi Părinţii, dascălii şi scriitorii bisericeşti ai secoleleor II-III: Sfântul Iustin, Irineu, Clement, Origen.

Părinţii secolului al IV-lea, deşi cereau de la credincioşi dreaptă credinţă, dogmatica pentru mântuire, mai pretindeau pe lângă aceasta şi o credinţă sinceră şi justificatoarecare şi exprimată în fapte bune. Astfel, în acest sens Sfântul Chiril al Ierusalimului spune: „Chipul cinstirii lui Dumnezeu se cuprinde în două lucruri: în cunoaşterea exactă a dogmelor pietăţii şi în faptele bune”. Sfântul Grigorie Palama, dar şi Sfântul Simeon Noul Teolog au afirmat posibilitatea de a-L vedea pe Dumnezeu, mai exact de a-I contempla energiile necreate, adică lumina dumnezeiască similară celei din Muntele Tabor. Observăm, aşadar, că pentru sfinţii isihaşti nu poate exista decât o viziune a energiilor necreate a lui Dumnezeu şi nu a Fiinţei Lui, aşa cum explica Sfântul Grigorie Palama. 

Sfântul Grigorie de Nyssa arată că nici îngerii nu au nevoie de imaginaţie pentru că realitatea dumnezeiască pe care o văd este mai presus decât orice imaginaţie. Sfinţii Părinţi atenţionează asupra oricăror imagini, închipuiri, viziuni deoarece în Hristos creştinii au mai mult decât orice imaginaţie.

În Pateric vedem cum au înţeles Părinţii vieţii duhovnceşti revelaţiile particulare. Astfel, Diadoh al Foticeii arată că „deşi există criterii de distingere sufletul se poate uşor amăgi, iar Sfântul Pahomie, întemeietorul vieţii monahale de obşte  afirmă că „cea mai minunată viziune este un om care se distinge prin puritatea şi smerenia sufletului său”. După învăţătura Bisericii, actul revelaţional trebuie cercetat cu atenţie sporită şi ţinut seama de faptul că el este o descoperire de adevăruri doctrinale şi morale de către Dumnezeu, apoi o mijlocire a acestor adevăruri descoperite de către anumiţi bărbaţi aleşi şi nu în ultimul rând o primire curată a acestor adevăruri de către credincioşi.

Trăirea creştină adevărată este cea care se află în conformitate cu adevarurile revelate de către Dumnezeu prin Iisus Hristos şi propovăduite de către Biserică.