A fost odată un împărat vestit, care domnea peste o ţară mare şi bogată. El avea doi feciori, foarte deosebiţi unul de altul, la chip, ca şi la fapte. Pe unul îl chema Întuneric iar pe celălalt, Lumină.

Întuneric era aşa precum îl arăta şi numele: întunecat ca noaptea la suflet şi, ca şi ea, totdeauna în şedere şi lenevire. Lumină, vesel ca un pom înflorit, muncitor şi priceput ca o albină, mereu găsea ceva de lucru. Împăratul, nefăcând deosebire între copiii lui, îi iubea pe amândoi deopotrivă.

Bătrân şi împovărat de ani, simţindu-şi pe aproape, sfârşitul, şi-a chemat copiii ca să le împartă chiar el averea, pentru a nu se învrăjbi după moartea lui.

-Ţie, Întuneric, îţi las moşia dinspre miazăzi. Este partea cea mai frumoasă, cea mai roditoare şi cea care cere mai puţină osteneală.

-Ţie, Lumină, fiindcă mintea te ajută mai mult, îţi las moşia dinspre miazănoapte. Să fiţi vrednici şi să le stăpâniţi sănătoşi.

Mulţumit că şi-a împăcat copiii, împăratul a închis pe veci ochii. El a fost plâns de întreaga ţară, căci cu multă înţelepciune o stăpânise. După ce l-au petrecut la locul de veşnică odihnă, feciorii împăratului şi-au luat moşiile în primire. Erau mulţumiţi de împărţeala şi moştenirea lăsată de tată.

Au trecut numai câţiva ani de la moartea împăratului. Nimeni nu mai cunoştea cele două moşii, atât se schimbaseră. Întuneric, bucuros că partea lui este atât de roditoare, aşa cum îi era firea, s-a dat lenii şi a lăsat-o nemuncită. Ogoarele lui erau acum pline de buruieni şi produceau, din an în an, tot mai puţin. Lumină s-a aşternut pe muncă. A desţelenit locurile, a îngrăşat pământurile sărace, a semănat seminţele cele mai alese. Din moşia săracă şi neroditoare a făcut lanurile cele mai bogate şi mai frumoase.

Odată mai mult, această întâmplare arată că: „omul sfinţeşte locul”.

(Flori în calea tineretului, Editura Sf. Mina, Iași, 2008, p. 46)