Un Părinte al primelor veacuri creștine, întrebat fiind cum vor fi oamenii ce vor apuca zilele din urmă a spus: „Călugării vor fi ca mirenii, iar mirenii ca dracii“. Iar cea mai bună interpretare a acestor cuvinte ar fi: „Când teologii devin ca mirenii, mirenii devin ca dracii“. Desigur, la suprafață situația pare înfloritoare: încă se mai construiesc biserici, avem nenumărate seminarii și facultăți de teologie, bursieri prin străinătate. Lipsește ceva: jertfa. Jertfa de la cele lumești. Oamenii nu mai văd în teologi dezinteresul față de cele lumești. Iar dacă mireanul nu va primi luminare duhovnicească din cuvântul și fapta teologului, cu siguranță, acolo, în ascunzișul cugetului, se află cel care este gata să dea o altă lumină, rece și de suflet pierzătoare.
Pentru noi, românii, cel mai bun model pentru a împlini acest deziderat, al jertfei de la cele lumești, jertfă fără de care nu poate fi concepută o viață creștină autentică, nu poate fi decât Sfântul Ioan Iacob de la Neamț-Hozevitul. Grecii îi au pe Gheron Iosif, Fericitul Paisie Aghioritul; rușii pe Sfântul episcop Luca; noi îl avem drept călăuză în ispitele (post)modernismului pe Sfântul Ioan Iacob. Om ca noi fiind a dus o viață mai presus de cele lumești. Deși putea să rămână la Mănăstirea Neamț, să trăiască dulceața viețuirii de obște, ajutat și ajutând pe frați, ascultând și povățuit fiind de nenumărații duhovnici (pe atunci) ai Mănăstirii Neamț, Sfântul a preferat să plece în Israel să se retragă în schituri izolate, să se nevoiască în peșteri, să se retragă din funcțiile lumești (egumen al schitului românesc) când a simțit că îi periclitează viața duhovnicească. Abil cunoscător al limbii neogreacă și greacă veche dublat de un traducător foarte bun (așa cum o dovedesc traducerile rămase), Sfântul Ioan Iacob nu a încercat să obțină vreun post mai căldicel, pe undeva, pe la vreo mănăstire sau prin administrația bisericească din acele locuri ci și-a înmulțit talantul: traducea și împărțea pelerinilor și monahilor foile cu citate folositoare de suflet traduse din Sfinții Părinți.
Când a fost prigonit și vorbit de rău de „frații“ români sau greci din Ierihon, Sfântul Ioan nu și-a căutat dreptatea ci a dat ce era al lumii fraților robiți de cezar iar el și-a văzut de pacea sufletului. Din nou, Sfântul Ioan Iacob nu a fost un sectant sau eretic encratist sau montanist: când vedea că lumescul îl sufocă știa că nu se mai află pe calea duhovniciei. Aici e cheia vieții Sfântului Ioan Iacob: cum de știa aceasta? Avea un al șaselea simț, o putere supranaturală? Mai degrabă cred că și-a luat în serios făgăduința de a fi al lui Hristos: și-a luat în serios viața. Nu s-a mințit pe sine căutând pretexte ca să-și justifice slăbiciunile precum fac unii teologi din ziua de astăzi care sunt în stare să-ți argumenteze din Sfânta Scriptură căderile lor din Sfânta Tradiție.
Să rămânem aproape de Sfântul Ioan Iacob. Dacă nu ne putem lăsa mișcați de duhul său nevoitor să rămânem măcar în credința Sfântului Ioan, ortodocși autentici, ancorați în Sfânta Tradiție și nu în justificările lumești. Să nu ne mințim cu festivisme: Sfinții nu sunt doar binecuvântări ale lui Dumnezeu pentru neamul din care au odrăzlit ci și mustrări pentru căderile neamului. Dacă viața și scrierile Sfântului Ioan Iacob nu ne îndeamnă la pocăință, rămânerea în Ortodoxie și schimbarea perspectivei sufletești înseamnă că nu vrem să vedem și călăuză orbilor suntem. 

Cât de adevărate și de actuale sunt aceste cuvinte ale Sfântului Ioan Iacob:

„Cuviosul Nicodim Aghioritul n-a învățat Teologia la Universitatea din Atena și nici n-a colindat pe la școlile înțelepților din Apusul Europei (cum obișnuiesc Domnii Teologi de astăzi). El s-a adăpat numai cu apa cea limpede a Ortodoxiei din Mănăstirile Sfântului Munte, adică din Sfintele Scripturi. Dar razele învățăturii lui întrec toată știința înțelepților de astăzi care cuprinde lustrul filosofiei dar este lipsită de miezul credinții. Căci un bob de credință curată prețuiește mai mult decât vagoane întregi de știință lipsită de mustul credinții“.

Iar ruga adresată Sfântului Nicodim de Sfântul Ioan Iacob să o adresăm și noi: „ ...întreaga țară s-a prefăcut într-o obște care luptă cu Dumnezeu și aleargă către rău! Tu, care ești neîntrecut la sfătuire și preadulce la vorbire, vorbește și acum tainic, la inima păstorilor duhovnicești ca să nu mai facă tovărășie cu stăpânirea întunericului, să nu mai facă slujnică pe Mireasa lui Hristos care este Biserica“.