La o sumară trecere în revistă, amintim de Marea Schismă ce a rupt în două creştinătatea şi de la debutul căreia se împlinesc 1060 de ani, de asemenea, de exemplul sublim al domnitorului Brâncoveanu, care a ales martiriul în locul onorurilor recâştigate prin apostazie, de la a cărui naştere în ceruri se împlinesc 300 de ani, şi 100 de ani de la jertfa umană inestimabilă pe care a plătit-o România pentru câştigarea neatârnării în Primul Război Mondial şi, de asemenea, de sacrificiul tinerilor români pentru câştigarea libertăţii religioase şi de exprimare, de la împlinirea căruia a trecut un sfert de veac. Aşadar, iată câteva din evenimentele care marchează poate vocaţia mărturisitoare a unui neam ce a primit Evanghelia Logosului prin predica celui întâi chemat de Acesta la apostolat şi care, prin Ortodoxie, a ştiut să cultive calitatea de creştin autentic de-a lungul generaţiilor, înscriindu-se astfel în rândul neamurilor ce L-au mărturisit pe Hristos în orice context sau împrejurare. Acest nor de mărturii ce ne situează ca popor între neamurile mărturisitoare ale Ortodoxiei din întreaga lume m-a determinat să aduc o smerită contribuţie la omagierea celor care au dat sens existenţei istorice a omului creat pentru a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, însemnând câteva gânduri despre trăirea sublimă a mărturisitorilor credinţei şi importanţa acestei jertfe în iconomia mântuirii lor.

Martor şi mărturisitor

Dacă în accepţiunea antică, termenul ”martir” desemna pe cel ce depunea mărturie într-un tribunal, în tradiţia iudaică precreştină, el era înţeles ca sacrificiu, ofrandă adusă de om lui Iahve cu preţul vieţii, menită să mijlocească împăcarea Lui cu poporul ales. În primele secole creştine, aflate sub presiunea persecuţiilor, martiriul îmbrăca veşmântul idealului de vieţuire creştină în interiorul Bisericii cea una, aşa cum sublim este prezentat în mărturia a doi sfinţi din secolul al II-lea, Sf. Ignatie al Antiohiei (†115) şi Sf. Policarp al Smirnei (†165). În martiriul lor ei se asimilează jertfei euharistice şi înţeleg propria mucenicie ca pe o reactualizare a jertfei hristice, ca o perpetuă prezenţă a lui Hristos în ei, iar această prezenţă îi motivează să-şi dorească sacrificarea, înţelegându-se ca templu în care Marele Arhiereu Se descoperă. Trupul şi sufletul lor sunt pâinea şi vinul, elemente euharistice mistuite în focul iubirii jertfelnice, scăldate în potirul suferinţei din care martirii sorb şi pe care îl doresc. Martiriul lui Hristos comemorat liturgic în biserică devine astfel, în experienţa lor mucenicească, o liturghie vie, o liturghisire, iar fiinţa lor, altar şi jertfă nevinovată deopotrivă.

În gândirea ortodoxă, martiriul reprezintă experierea morţii ca mărturie a iubirii faţă de Hristos, iar mucenicul sau martirul este mărturisitor prin propria moarte cauzată de prigonitor. Astfel, mărturisirea crezului religios şi moartea martirică se regăsesc într-o profundă şi reciprocă relaţie intrinsecă. Puterea şi dinamismul actului mărturisitor vin din prezenţa interioară a harului divin, dintr-o conlucrare teandrică, intensitatea duhovnicească a trăirii muceniciei neputând fi un act pur uman, ci divino-uman.

Martirul, Potirul uman sfinţit prin harul Duhului Sfânt

Actul suprem martiric înseamnă unirea cu Dumnezeuprin Duhul Sfânt, iar mucenicul devine mădular sfinţit prin propriul sânge al Bisericii lui Hristos. Experienţa martirică este marcată fundamental de mărturisirea credinţei în dumnezeirea lui Hristos mai întâi în propriul trup, apoi în faţa lumii ostile Noului legământ. Relaţia vie, reală cu Hristos este resortul credinţei mărturisitoare a mucenicului. Jertfa sa martirică este potirul suferinţei din care se adapă, prinosul, ofranda pe care înţelege să o aducă Celui ce a fost sacrificat pentru păcatul lumii. Bând din paharul din care şi Hristos a băut, martirul are conştiinţa prezenţei în interiorul său a lui Hristos, dar şi a fiinţei sale în El. El îşi trăieşte supliciul contemplând pe Hristos răstignit, pe Hristos euharistic. Martirul trăieşte în patima lui Hristos şi prin patima Lui propria liturghie a fiinţei sale, rostind neîncetat cuvintele pe care Hristos le-a rostit pe cruce şi având conştiinţa urmării Mântuitorului prin asumarea crucii. În felul acesta el actualizează în trupul său, în mod real, jertfa hristică. Astfel, în jertfa lor, mucenicii contemplă jertfa lui Hristos trăind în mod plenar, prin pătimire, unirea cu Dumnezeu şi fiind numiţi hristificaţi. O astfel de trăire de maximă intensitate a hristificării lor este prezentată în Apocalipsă, unde martirii sunt descrişi ca fiind cei ce ”şi-au spălat veşmintele şi le-au făcut albe în sângele Mielului”. Nădejdea eshatologică a trupului ecleziastic este întâlnirea cu Dumnezeu-Hristos, capul Bisericii, în unitatea iubirii ce a fost alimentată permanent prin gustarea din jertfa euharistică. Dumnezeu euharistic rămâne prezent în fiinţa martirului ce este ca un altar pe care Sinele său se mistuie într-o permanentă stare de jertfă. Datorită unirii cu Hristos, mucenicii au biruit legile firii, reuşind să iasă nevătămaţi din foc şi din arene. Nu şi-au dorit moartea ca pe un scop în sine, eliberator, ci au acceptat-o, au preferat-o ca rod al libertăţii, ca pe o alternativă în locul apostaziei, răspunzând astfel unei chemări a lui Hristos. Au ales moartea ca pe o cale de întâlnire cu Hristos înviat.

Adevăratul martir nu caută moartea, nici împrejurările spectaculoase ale sfârşitului său, nu se aventurează cu premeditare în misiuni sinucigaşe, ci se roagă pentru prigonitorii care îl ucid comiţând o nedreptate, nu doreşte să fie răzbunat de posteritate şi nici nu dispreţuieşte pe prigonitori.În timpul supliciului, al persecuţiei, mucenicul are certitudinea fermă că prin jertfa sa mărturisitoare se uneşte plenar cu Hristos, câştigând asemănarea cu Dumnezeu. Puterea mărturisirii sale născute din prezenţa Duhului în interiorul său transcende lumea, obişnuitul, logica şi firescul. El cere moartea asumându-şi grozăvia caznelor, ştiind că acestea reprezintă calea naşterii sale ca fiinţă nouă şi întâlnirea personală cu Hristos, o ieşire din sine pentru a se întâlni în unitate de iubire cu El. Perfect conştient şi împăcat cu sine şi cosmosul, fără a se lăsa cuprins de vreun fior al freneziei născute din ororile supliciilor, mucenicul se oferă pe sine lui Hristos, se umple de lumina prezenţei Lui, împlinindu-şi firea sa umană prin lucrarea îndumnezeitoare a harului.

În actul martiric, mucenicul uneşte trecutul cu viitorul într-un continuu prezent euharistic, suspendă timpul pe care îl deschide veşniciei. Setea epectatică de veşnicie nu poate fi potolită decât de prezenţa lui Hristos, ale Cărui răni transfigurate de lumina învierii îl integrează comuniunii vii de iubire mântuitoare. În sângele martirului, ca mărturie a credinţei neclintite, se realizează unirea cu Hristos, împărtăşirea cu El, iar trupul său martirizat este prestolul preacurat ce primeşte, ca o biserică, prezenţa teofanică. Conştiinţa acestei prezenţe dinamice vii a lui Hristos în fiinţa mucenicului este resortul atitudinii sale mărturisitoare ce îi consumă liturgic fiinţa, transfigurând suferinţa martirică de prezenţa dulce şi blândă a Celui ce este totul în toţi.

Întreaga recuzită a persecutorilornu reuşeşte să descumpănească pe mărturisitori, toate chinurile nu mai au puterea de a distruge, de a chinui, ci sunt îmblânzite, devin semnele mărturisitoare ale prezenţei atotputernice a lui Dumnezeu în om; ele nu desfigurează trupul, ci îl îmbracă, îl împodobesc, îl transfigurează şi îl modelează prezentând fiinţa sfântului martir ca pe un element euharistic. Îl prezintă ca pe un om nou, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ce se pregăteşte să se nască prin moarte la adevărata viaţă. Hristos e prezent în martir în mod tainic şi îl asimilează mădularelor Trupului său ecleziastic. Trupul lui rămas pnevmatizat este simbolul biruinţei asupra dezintegrării firii şi prilej de reunire a comunităţii în rugăciune curată, liant al întâlnirii în comuniune de rugăciune, asemenea darurilor euharistice ce sunt semn văzut al iubirii filantropice a lui Dumnezeu, materie neatinsă de alterare, ci impregnată de prezenţa Duhului care poartă în ele germenii învierii. În el (moaşte, relicve, fapte) putem contempla Împărăţia cea veşnică a Fiului. Sfârşindu-se martiric în lumina Adevărului revelat, mucenicul biruie lumea şi se biruie pe sine.

În timpul supliciului martirul nu este niciodată singur

Martirul, în timpul supliciului, nu este niciodată singur, ci Hristos este prezent în fiinţa lui, dându-i puterea de a îndura suferinţa, iar Duhul este Cel ce îl inspiră învăţându-l ce să răspundă ieghemonilor. Astfel, fapta şi cuvântul sunt semnele mărturisitoare ale acestei dumnezeieşti prezenţe, iar martirul e roada Duhului, hristofor şi pnevmatofor, semnul viu al prezenţei lui Dumnezeu, ce renunţă la sine pentru ca Hristos să fie viu în el, asumându-şi suferinţa care se împlineşte în suferinţa lui Hristos. Acest botez al sângelui oferă mai mult decât iertarea păcatelor, pe care cel botezat cu apă o primeşte, căci prin el, imitatorul lui Hristos se uneşte deplin, adică devine consagvin cu Hristos din mâinile Căruia primeşte încununarea. Dorinţa lui de a fi şi a rămâne în unire de iubire doar cu Hristos îl face să renunţe la lumea aceasta şi la el însuşi, ieşind din ea şi păşind prin moarte în Împărăţie, schimbând teluricul şi îmbrăţişând metafizicul.

În sacrificiul de sine al martirului care priveşte spre Hristos înviat, dar Care poartă semnele răstignirii, se vede jertfa Mântuitorului Care, făcându-Se interior pătimitorului, Se revelează lumii actualizând prezenţa Sa în trupul şi moaştele sfântului. Purtând în rănile sale semnul şi sensul jertfei lui Hristos, mucenicul recapitulează în chipul său, simbolic, istoria creştinătăţii răstignite, schingiuite de-a lungul timpului. Viaţa celui martirizat nu se sfârşeşte, ci continuă, ea împlinindu-se în prezenţa lui Hristos, ca o cină mistică la care e chemat să se împărtăşească din pacea lui Hristos. Trăirea prezenţei lui Dumnezeu de către mucenic în lumea aceasta se desăvârşeşte printr-o comuniune de iubire neîncetată în Împărăţia lui Dumnezeu, fără ca această comuniune să-l despartă de comuniunea cu mădularele trupului ecleziastic. Pilda muceniciei lui devine paradigmă a nevoitorului care luptă pentru regăsirea de sine prin întâlnirea cu Hristos, a Bisericii peregrine spre Împărăţia lui Dumnezeu. Bucuria şi trăirea tainică a prezenţei lui Hristos în momentul supliciului revelează conţinutul inefabil, tainic al martiriului. El contemplă pe Hristos întru slava sa, iar această vedere îi îmbrăţişează fiinţa care este supusă chinuirii, transfigurând-o şi ferind-o de puterea suferinţei provocate de caznele la care este supus. Firea lui se preface euharistic prin acţiunea transfiguratoare a harului Duhului Sfânt, iar el se împărtăşeşte prin martiriu de prezenţa plenară a lui Dumnezeu.

Punctul culminant al vieţii muceniculuieste actul mărturisirii lui Hristos în adâncul propriei fiinţe, mai întâi şi, apoi, în faţa lumii nevrednice să primească în interiorul ei lucrarea lui Dumnezeu. În faţa persecutorilor, cuvântul martirului atinge intensităţi nebănuite, fiind exprimarea prezenţei iubitoare a lui Dumnezeu Ce rămâne în permanentă comuniune cu el, a iubirii răstignite pe care acesta o poartă Mirelui înjunghiat.Plin de prezenţa Duhului, mucenicul mărturiseşte cu seninătate cuvintele Duhului într-un limbaj rusalic, capabil să refacă şi să rezidească integritatea fiinţei umane rănite de boala păcatului. Cuvântul prigonitului izvorât din Logos şi purtând pecetea Lui imită cuvântul evanghelic, hristic, sau ia forma imnului prin care binecuvântează pe Dumnezeu şi pe prigonitori într-o limbă străină, dintr-o altă lume, dar parcă atât de familiară.

Mucenie şi euharistie în Ortodoxie

Mucenicii prezintă lumii ostile taina credinţei lor şi calitatea iubirii agapice mărturisite cu preţul suprem al propriilor vieţii. În lupta cu diavolul şi păcatul, mucenicii s-au împotrivit până la sânge. În timpul pătimirii, când cerurile sunt deschise revelând icoana Golgotei, mucenicii, prin jertfa lor, participă la jertfa unică a lui Hristos. Hristos din interiorul lor, contemporan cu ei, dă mărturie de prezenţa Sa reală prin jertfa lor, care este o continuă participare la moartea şi învierea Sa, o continuă cincizecime ce le revelează prezenţa Domnului Care suferă împreună cu ei şi îi ajută să biruiască legile firii. E o prezenţă copleşitoare, treimică - hristică, pnevmatică şi paternă în acelaşi timp. Faptele vieţuirii lor în lumea cuprinsă de păcat şi cuvintele mărturisirii lor revelează o metalogică, care nu este compatibilă cu desfăşurarea modului de gândire şi vieţuire uman. Logica vieţuirii lor, asimilată de lume nebuniei, descoperă pe adevăraţii înţelepţi ce mărturisesc pe Dumnezeu Cel adevărat, fiind răniţi pentru că au ştiut a iubi pe Dumnezeu cu toată fiinţa lor şi mai mult decât pe ei înşişi.

Ortodoxia subliniază legătura profundă dintre mucenicie şi euharistie,dintreexperienţa martirică şi jertfa euharistică, fundamentată pe prezenţa mistică a lui Hristos în elementele euharistice şi recapitulată, actualizată în fiinţa mucenicului. În timpul supliciului, martirul este animat de prezenţa Duhului într-o cincizecime continuă. Aspiraţia martirică se identifică cu concepţia euharistică. Jertfa martirică poate fi asimilată celei liturgicedeoarece elementele euharistice constituie adevărata hrană a martirului, iar acesta, prin sacrificiul său, împlineşte un act liturgic, el fiind un potir ce conţine elementele sfinţite ale fiinţei sale psiho-somatice pe care Hristos le sfinţeşte prin harul Duhului Sfânt. Este un imn liturgic scris cu sângele mărturisirii sale de Duhul.Sângele martirului are puterea germinativă de a renaşte la viaţa cea nouă, dând naştere persoanei ecleziastice cu vocaţie euharistică şi asigurând continuitatea jertfei mântuitoare a lui Hristos ce devine mărturisitoare prin actul martiric şi interioară, pnevmatică, prin cel liturgic. Jertfa vieţii sale se împlineşte, îşi găseşte sensul în jertfa hristică, aşa cum orice cunună şi suferinţă îşi găsesc sensul prin raportarea la cununa suferinţei lui Hristos răstignit şi este răspunsul la chemarea la cina euharistică.Hristos răstignit este icoana euharistică la care se raportează şi din care mucenicul seîmpărtăşeşte devenind el însuşi, ca mădular al Trupului ecleziastic, euharistie, rămânând unit cu Dumnezeu în mod plenar, în comuniune de iubire jertfelnică.

 Sângele oferit lui Hristos în actul mărturisit al crezului său devine materia botezului, a naşterii împreună cu El, aşa cum mărturiseşte teologia hrisostomiană şi este expresia credinţei în puterea de a învinge moartea a lui Hristos Cel înviat. Dezvăluie o înţelegere superioară a tainei morţii şi a prezenţei Duhului Care revelează înţelesul sublim al cuvântului lui Hristos: ”Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (In. 11, 25-26). Taina unirii cu Hristos în actul iubirii jerfelnice îl face biruitor în lupta cu întunericul greşitei înţelegeri, cu moartea păcatului şi cu slugile prinţului acestei lumi.

Creştinătatea - în permanentă stare de jertfă

Rănile martirice ale trupului Bisericii se văd în istoria creştinătăţii pretutindeni şi dintotdeauna, acestea constituind mărturia vie a prezenţei actualizate a jertfei lui Hristos. Strigătul mut al zecilor de mii de martori ai lui Hristos care au plătit preţul sângelui pentru libertatea crezului lor mărturisit încă din zorii creştinătăţii nu poate fi evaluat în statistici şi nici auzit decât în ordinea înţelegerii divine. De la primul martir şi până la cel din urmă, ororile de neimaginat ale prigonitorilor Trupului însângerat al lui Hristos sunt martorele ce vorbesc despre omul care ucide în numele credinţei. De două milenii, creştinătatea a stat în permanentă stare de jertfă pe altarul mărturisirii dumnezeirii lui Hristos, urcând cu demnitate treptele secolelor. Trupul lui Hristos – Biserica – a urcat cu fiecare secol treptele prigonirilor, purificându-se, şlefuindu-se şi pregătindu-se pentru a fi mistuit pe altarul de jertfă de focul iubirii lui Hristos. Posteritatea creştinăînţelege să preţuiască rămăşiţele sfinte –martorele iubirii lor răstignite – alergând în pelerinaje spre lăcaşurile de cult zidite pe mormintele lor (martyria), pentru ca, prin atingere, să participe la harul Duhului ce sălăşluieşte în ele. Martirologiile confirmă existenţa şi nu numărul mărturisitorilor curăţiţi în Sângele Mielului, ce, din inima pământului, din catacombe, asemenea unei seminţe, au germinat născând hristoşi, mădulare roditoare ale Trupului permanent înnoit al eclesiei universale. Iubirea lor jertfelnică faţă de Hristos Cel răstignit şi înviat a dat naştere în sufletele creştinilor recunoştinţei de a venera osemintele lor, a căror valoare incomensurabilă depăşeşte pe cea a oricărui lucru din lumea aceasta. Spaţiul în care odihnesc osemintele lor a devenit încă din vechime loc de pelerinaj şi scară către cer ce se înalţă în inima comunităţii ecleziastice ca un şarpe de aramă capabil să vindece rana provocată de atingerea păcatului.De fapt, Cinstirea sfinţilor care s-au înstrăinat de duhul lumii acesteia pentru a fi împreună cu Dumnezeu şi mormântul ”eroului credinţei” sunt mărturia văzută a lui Dumnezeu Cel nevăzut Care renaşte prin moarte pe omul cel vechi la viaţa scăldată de lumina Duhului.

Prezenţa relicvelor martirilor în piciorul sfintei mese trimite la practica Bisericii primare de a construi lăcaşuri de cult pe mormintele martirilor şi, de asemenea, semnifică legătura profundă între moartea mucenicului şi iubirea smerită a lui Hristos, Care pe cruce s-a dovedit a fi mai puternică decât moartea şi care în timpul supliciului e împărtăşită mucenicului prin Duhul Sfânt. Această corelare a jertfei hristice cu cea a mucenicului jertfit pentru Hristos s-a văzut încă din zorii creştinismului în biserică. Dintru început, bisericile s-au zidit pe mormintele martirilor, iar liturghia, care înseamnă jertfa adusă ca mulţumire lui Dumnezeu, se săvârşeşte pe antimis, care după rânduială are o părticică din moaştele unui martir jertfit pentru Hristos. Aşa cum nu se poate sluji euharistia fără Sfântul Antimis, tot aşa nu poate fi Biserica fără cintirea sfintelor moaşte ale mărturisitorilor lui Hristos.

Libertatea asumării morţii lui Hristos în locul celei adamice e fundamentată nu pe curaj, ci pe credinţă şi revelează o conştiinţă ce înţelege taina aceasta nu ca pe un act eroic, ci ca pe o împlinire a existenţei sale mărturisitoare, ca sens al existenţei. Imaginea martirului ce s-a impus ca paradigmă în primele secole subliniază accentul pe care Biserica primară îl punea pe pregătirea interioară de a mărturisi în orice clipă dumnezeirea lui Hristos şi, de asemenea, pe legătura intrinsecă, tainică dintre mărturisirea credinţei şi moarte. Puterea mărturisirii martirice nu este circumscrisă exclusiv puterilor fireşti umane, ci este izvorâtă din prezenţa lăuntrică a harului divin care îl ajută în lupta martirică nu cu fiarele sau gladiatorii, ci cu propria hotărâre şi îi inspiră cuvântul mărturisirii crezului în faţa morţii. Dacă în mod firesc moartea îşi arată faţa sa neplăcută invadând la un moment dat viaţa noastră, în experienţa martirică ea îşi descoperă aspectul pozitiv, de cale de întâlnire cu Dumnezeu, taină prin care acesta renaşte într-o ordine guvernată de prezenţa inefabilă a Vieţii.

Dacă Biserica primară, a primelor secole de dinainte de Edict, era preocupată în mod special de starea de pregătire permanentă a creştinului ce putea fi pus în orice moment în situaţia de a-şi mărturisi crezul în faţa persecutorilor, în perioada ce a urmat, această stare de tensiune pozitivă izvorâtă din prezenţa interioară a lui Hristos, sub forma martiriului interiorizat, a devenit o mărturisire a prezenţei mistice a lui Hristos şi a luptei faţă de patimi şi de omul cel vechi, aşadar un martiriu ascetic ce izvorăşte din puterea morţii lui Hristos, Care a biruit moartea. Aceeaşi viaţă spirituală interioară este mărturisită nu în arenă, ci în luptă cu propriile neputinţe şi cu duhul lumii, iar biruinţele mărturisirii sunt rodul prezenţei lui Hristos şi al lucrării Duhului care conduc pe mărturisitor la jertfirea vieţii şi înnoirea fiinţei. Acest gen de martiriu ascetic adresat creştinilor este experiat în viaţa monahală şi nu numai, pentru că aceasta continuă oarecum într-o înlănţuire mistică lucrarea martirică interioară. O formă de mărturisire a prezenţei transfiguratoare a lui Dumnezeu în om, martiriul, ca renunţare la lumescul lumii trăit în claustrare isihastă, exprimă forma interiorizată a muceniciei care nu mai presupune uciderea prin vărsarea sângelui, ci moartea faţă de lume, printr-o înstrăinare totală pentru a fi împreună cu Dumnezeu şi înger în trup. Transpus în plan duhovnicesc, în monahism, martirajul din perioada persecuţiilor a luat forma răstignirii patimilor şi învierea sufletului din moartea păcatului (martiriul alb) -nepătimirea, curăţia ca ideal.

Necesitatea mărturisirii martirice indiferent de vremuri

În contextul socio-politic şi cultural-religios în care ne regăsim pe plan mondial,semnul sub care omul mileniului al treilea a înţeles să convieţuiască la adăpostul protecţiei oferite de drepturile internaţionale ale omului este cel al toleranţei, încălcată flagrant de zeci de ţări în care numele de creştin este un stigmat, iar persecutarea creştinilor, un scenariu mereu reluat. Numărul neştiut al mărturisitorilor, clerici şi mireni din lagărele de concetrare, gulaguri sau temniţele comuniste este dovada certă despre existenţa vocaţiei jertfelnice a omului ce caută înnoirea şi transfigurarea umanităţii prin asemănarea cu Dumnezeu în lumea aceasta. Ca să ne referim doar la poporul român pus de-a lungul istoriei în stare de jertfă, în închisorile comuniste, degraderea umană a atins treapta cea mai de jos închipuită de imaginaţia bolnavă a torţionarilor, celula devenind spaţiul reeducării experimentale a celor ce puteau mărturisi liber gândul curat al credinţei şi convingerilor lor, prin terorizarea sistematică după model sovietic. Publicaţiile post-decembriste sunt mărturia cutremurătoare care vorbeşte despre pătimirile lui Hristos în celulă, pe Care planul diabolic de exterminare urmărea să-L şteargă din sufletul românesc. Sacrificiul hristoşilor din cei 44 de ani adunaţi pe pagina neagră a istoriei acestui popor reprezintă jertfa pe care un neam atât de greu încercat în istoria sa a trebuit să o ofere pentru ca din vocabularul limbii române să nu dispară cuvintele credinţei şi pentru a arăta că idealurile trăirii împreună cu Hristos întrec în intensitate frica, suferinţa sau moartea. Odată cu trecerea timpului şi evoluţia tehnicii şi a mijoacelor de informare, omul e de aşteptat să evolueze şi să devină mai tolerant şi mai înţelept, însă faptele istoriei demonstrează contrariul, omul nu numai că nu a evoluat din punct de vedere moral, ci chiar este supus degradării, astfel încât se pare că de la catacombe la celulă, timpul parcă s-a comprimat, iar creştinul primeşte acelaşi tratament atunci când e necesar să-şi mărturisească credinţa. Această situaţie demonstrează unicitatea martiriului şi a mărturisirii martirice, indiferent de vremuri.

Chiar şi astăzi, în unele ţări ale lumii, legile restrictiv-religioase motivează actele de violenţă individuale sau ale grupărilor extremiste şi întreţin ura religioasă. Credinţa este act intim tainic al fiinţei ce marchează constitutiv persoana umană şi dă sens fiinţării sale. Acest conţinut, odată anulat prin apostazie sau constrângere, mutilează fiinţa aruncând-o în neantul existenţei eşuate. Torturaţii zilelor noastre sunt rezultatul nefericit al lipsei de înţelegere şi al intoleranţei, al surogatului de credinţă ce hrăneşte un soi de religie incapabilă să-l deschidă pe om prezenţei lui Dumnezeu şi care nu face altceva decât să-l claustreze lui însuşi.

Astăzi, sute de mii de creştini de rit caldeean s-au refugiat de frica jihadiştilor din Irak, Siria, Liban etc., lăsând în urmă bisericile devastate, părăsind Levantul, locul naşterii creştinismului şi al existenţei celor mai vechi comunităţi creştine. În Siria, de exemplu, pentru refuzul de a rosti crezul musulman, zeci de creştini au fost crucificaţi cu cruzime de susţinătorii Jihadului, decapitaţi, mutilaţi sau torturaţi, iar grupări musulmane extremiste au săvârşit adevărate masacre al căror bilanţ se ridică la peste 60 de mii de morţi şi toate acestea în timp ce în Coreea de Nord au fost închişi zeci de mii de creştini, în tabere de concentrare sau închisori.

Alături de această formă de martiriu extrem, mai putem identifica încă una, ce-i drept mai puţin sângeroasă, dar la fel de importantă, şi anume cea a legitimării identităţii religioase, a modului de vieţuire raportat la Evanghelie şi teologia patristică, în contextul actual al unei societăţi consumiste ce resimte vital importanţa comodităţii şi are vocaţia confortului. Într-o astfel de societate, în care Hristos este unul dintre liderii spirituali ai lumii, alături de Mahomed sau Dalai Lama, iar conţinutul credinţei creştine este aşezat în statistici, alături de alte sisteme religioase şi asimilat doar în studii comparatist-religioase, a-ţi mărturisi Ortodoxia sau a fi un creştin practicant este cel puţin o provocare, dacă nu chiar o formă de martiraj contemporan, aşa cum putem înţelege din mărturiile oferite de mass-media mondială. Mărturisirea lui Hristos astăzi este o poruncă evanghelică valabilă nu doar în condiţii constrictive impuse de regimuri politice ostile, ci în orice moment, ea fiind de fapt o necesitate şi chiar o condiţie a întâlnirii cu Dumnezeu în Împărăţia Sa, aşa cum relatează evanghelistul: ”Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui meu”(Matei 10,32).

În acelaşi timp, actul mărturisitor al prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră este şi o formă prin care recunoaştem şi confirmăm valoarea şi importanţa martiriului creştinilor din primele veacuri creştine şi al voievozilor, al ostaşilor şi tinerilor pe câmpurile de luptă sau al intelectualilor şi creştinilor în Comunism.

Oricât de tehnicizată ar fi societatea în care trăim şi oricât de mistuiţi de trecerea timpului am fi, este necesar să înţelegem gravitatea înstrăinării de Dumnezeu a omului contemporan şi erijarea lui în ipostaze surogat ce îl recomandă doar ca pe unul dintre elementele constitutive ale uriaşului conglomerat social. Hristos ieri şi astăzi este acelaşi, mărturisit sau părăsit, ignorat sau adorat. El este şi rămâne Mântuitorul şi Judecătorul lumii, iar relaţia de iubire ce dinamic uneşte în comuniune pe om cu Dumnezeu rămâne la fel de valabilă şi necesară în viaţa omului din orice epocă sau spaţiu.

Sub aceste auspicii a înţeles Biserica noastră dreptmăritoare să-şi arate dragostea sa faţă de martirii şi eroii neamului nostru pentru apărarea valorilor ei perene, prin pomenirea şi cinstirea voievodului martir Constantin Brâncoveanu cu fiii lui.

Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!