Deja e sfârșit de septembrie. Din „rutiera” hodorogită care gonește, zdruncinându-ne mințile, spre graniță, văd perindându-se ca într-un vis lanurile arămii de porumb gata de strâns și dealurile, mici, golașe, cu șiruri nesfârșite de vii ale Basarabiei. Sub nucii îmbătrâniți ce încadrează șoseaua, copii cu ghiozdane uriașe (sau poate ei sunt pitici) se căznesc, aruncând spre stufoasele lor crengi bețe și pietricele, să se desfete din roadele toamnei. E mirific acest ținut, acum, când oamenii se retrag pe la case, bucuroși că pământul le-a întors darul împătrit. Văd bătrâni șezând la poartă și dând „Bună ziua!” la trecători,  văd care pline de „poamă”, văd troițe frumos gătite și, mai ales, văd pământul acesta, care e parte din sufletul țării mele.

„Ce locuri de basm!” îmi zic, străduindu-mă să-mi amintesc exact momentul în care am mai trăit un astfel de sentiment. Și semnul nu întârzie să apară: la capătul unui drum de țară, ce dă la șoseaua care duce spre frontieră, zăresc o tăbliță ruginită (ce bine c-am văzut-o), pe care stă scris un nume ce-mi trezește multe amintiri: Medeleni. La Medeleni! Cum aș fi putut să uit? Cum să nu-mi aduc aminte de Dănuț, Monica și Olguța? Am savurat fragmentul ce-l găsisem în cartea de citire, încă din ziua în care am primit-o de la „doamna”. Dulceața pe care-o ascundeau cu temere în sobă mi se părea a fi cea mai dulce din lume. Jocurile lor, bucuria lor – toate mi le doream, deși, într-o oarece măsură, nu-mi lipseau nici mie.

Erau trei copii curați, fără griji, ce râdeau și se îmbufnau, țopăind pe covorul din sufrageria conacului de la Medeleni și creând un tablou de viață pe care, sunt sigur, orice copil ar vrea să-l trăiască. La vârsta aceea nu mi-a fost accesibil decât acest fragment, pe care l-am citit și răscitit de zeci de ori. Mai târziu, curiozitatea m-a făcut să adun cele patru volume și să continui lectura.

Nu știu dacă ați avut ocazia să parcurgeți întregul roman, așa că am să-l rezum în câteva cuvinte: după copilăria de basm de pe moșia Medelenilor, copiii „și-au urmat visul”: au plecat la școli, în orașe mari, în mijlocul „lumii bune” din acele vremi. Pas cu pas, fără să-și dea seama, roșeața obrajilor bucălați a dispărut, fiind înlocuită de paloarea stresului, a compromisului și al viciilor. Anii i-a îmbătrânit în deznădejde, în griji și speranțe deșarte. S-au integrat în lumea bună, i-au gustat fructele îmbietoare, au excelat în multe, dar bucuria Medelenilor n-au mai regăsit-o. Sfârșitul lor a fost tragic, și nu voiesc a vă mai încreți frunțile cu astfel de triste finaluri. Altfel spus: frumoșii copilași plini de viață s-au pierdut pe drumul primejdios al vieții.

„Îndată ajungem la graniță! Pregătiți pașapoartele!”, ne anunță, prevăzător, bărbatul încărunțit ce conduce prăfuita mașină. O voce cristalină îi răspunde grăbit: „Opriți cinci minute pentru o țigară?”. Șoferul privește în urmă cu oarece nemulțumire, dar se resemnează totuși: „Da. Stăm oleacă înainte de vamă”. Mașina oprește (în sfârșit!), și din ea sar grăbiți vreo cinci adolescenți (nici nu par a fi ajuns încă vârsta majoratului), care-și împart în grabă „un foc”.

„Câte ai adus?” „Două.”  Să mai luăm una din vamă?” „Nu, că am și vin. Lasă că aduc și ăilalți”. „Să vezi ce ne facem la noapte!”, spune bucuros unul dintre ei. Și fete, și băieți, încă necopți, încă plini de viață, nescufundați în mocirle de tot felul, râd și așteaptă cu nerăbdare „bairamul” de diseară.

Le știu obiceiurile. E greu să te integrezi într-o lume atât de diferită de copilăria ta. Și atunci forțezi nota. Caietele curate și frumos liniate de pe biroul tău de acasă sunt înlocuite degrabă de foile aruncate de-a valma pe raftul din cameră, jocurile de-a prinselea cu poker-ul și „șeptica” de cămin, speranțele de a deveni un om mare și așezat, la fel ca tata sau ca mama, se schimbă pe negândite în fuga necontenită după „agățat”, după un strop de plăcere (urmat până la o vreme de regret), după o carieră și-un succes care nu mai vin, care te înrăiesc, te fac să dai din coate, să nu-l mai vezi pe cel de lângă tine.

Ați văzut vreodată cum un copil, fugind și împiedicându-se, este ajutat să se ridice de către ceilalți? Aceștia, îngrijorați, se apropie să vadă dacă nu i s-a întâmplat ceva rău și-i întind degrabă o mână. În „viață” însă mâna acesta nu se mai întinde. Vrem să urcăm necontenit spre vârf. Vrem să învingem. Vrem să progresăm. A te opri o clipă pentru a întinde mâna celuilalt e deja un pas în lateral. Și n-avem timp. Și parcă am mai vrea să fim iarăși copii. Dar n-avem timp, căci altfel… „ne ratăm”!

În goana asta necontenită după nimic, ne grăbim să ne acomodăm mediului aducător de „succes”, la fel cum au s-o facă și copiii ăștia de aici, ce nu știu încă bine a-și aprinde țigara, ce se îmbată încă de la primul pahar, ce încă roșesc atunci când o fată (sau, respectiv, un băiat) le vorbește cu dragoste. Totul va fi înlocuit de aroganță, de nepăsare și cinism, de clipa de plăcere cu care te poți lăuda mai apoi celorlalți, de „țeapa” pe care i-ai dat-o colegului tău, de „bucuria” îngenunchierii lui în fața sorții.

„Lăsați copiii să vină la mine!” Cât e de simplu și, totodată, cât e de complicat! „La Medeleni” nu se pomenește niciodată de biserică, de credință sau de Dumnezeu. La Medeleni e frumos, dar fără a-L cunoaște pe Cel ce cheamă la Sine, cu dragoste, pe cei aflați în necaz. Și Medeleniul se pustiește. Căci tot ce-i al lumii e trecător, iar vlăstarul vieții, ce înflorește frumos în primii ani, se usucă la umbra celorlalți pomi întunecați. „La Medeleni” e un semnal de alarmă! Nu știu dacă Ionel Teodoreanu așa l-a gândit, însă a creionat cu măiestrie toți pașii acestui drum steril de sens. Căci asta le lipsește acestor tineri, ce tocmai și-au terminat țigara și urcă, înghesuindu-se, înapoi în mașină: sensul.

Lumea noastră nu ne mai oferă un sens. E un amalgam de linii ce se intersectează în același punct: egoismul. Și nu ne dorim un sens concret, căci ne-ar alunga tabieturile spațiului nostru de confort, ne-ar rupe de alte „variante”, ne-ar îngrădi „posibilitățile”. În cuvintele lui Claude Levi-Strauss, opțiunea omului zilelor noastre e cel mai bine conturată: „Sunt convins că viața n-are niciun sens, că nimic nu are sens. Nu simt afinitate decât pentru o singură religie: budismul, deoarece nu cunoaște un Dumnezeu personal și, pe de altă parte, pentru că apără sau tolerează idea că nu există sens, că adevărul ultim constă în absența sensului, în non-sens. Pot accepta fără greutate o astfel de credință”.

Nimic de zis mai mult… Acesta este idealul pe care unii dintre noi îl urmăm: a nu afla un sens, pentru ca eșecurile noastre emoționale, materiale sau de carieră să poată fi mai ușor suportabile.

Jucăm parșiv. În clipele noastre grele, întoarcem fața către Dumnezeu, Îl implorăm. În celelalte, acceptăm mai repede sfaturile unor astfel de gânditori: „O fi ceva prin Cer, dar nu cred că e așa… o Persoană, ci un fel de energie, un ying și yang mai moderat. De asta nu avem succes: pentru că viața n-are niciun sens”. 

„Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.” Atât trebuiau să afle copiii Medeleniului, atât trebuie să priceapă tinerii aceștia ce tropăie de nerăbdare când urcăm spre Copou, așteptând „băuta” de la noapte, atât trebuia și trebuie să afle toți cei ce se îndreaptă acum spre căminele aglomerate ale liceelor și facultăților, atât trebuie să-i învețe părinții pe odraslele lor, nu în memorie și vorbe imprimindu-le adevărul, ci în adâncul ființei, în cămara caldă a inimii.

„Adevărat, adevărat zic vouă: De nu veți fi ca pruncii aceștia, nu veți intra în Împărăția Tatălui Meu.” Să nu lăsăm lumea acesta debusolată a pustii Medeleniul copiilor noștri, ci să-l împodobim cu flori ale învățăturii și cu fructe ale purtării noastre cuviincioase, căci niciunul dintre noi nu ne dorim ca urmașii noștri, privind înapoi, să găsească doar, cu lacrimi în ochi, tăblița ruginită a unei copilării pierdute din negrija noastră.