Copila ce este – în cele din urmă – închinată slujirii la Templu este aceea ce-și va închina trupul ca un Templu Pogorârii Duhului Sfânt, din voința Tatălui, pentru ca în mijlocul nostru ca omenire lipsită, mai mereu, de repere să avem de Templu Biserica. Despre Templul – al treilea din rândul celor ce s-au ridicat în inima Ierusalimului drept pecete a Prezenței șekinei, Slavei lui Dumnezeu – acesta aveau să boscorodească mincinoșii din Procesul Mântuitorului când vor zice: „În patruzeci și șase de ani s-a zidit templul acesta, și Tu îl vei ridica în trei zile?” (Ioan 2, 20). Cu alte cuvinte, este întâmpinată în Templu aceea care ne va dărui Templul Trupului Celui Întrupat, venit în mijlocul nostru să ridice păcatele lumii.

Prin Intrarea Maicii Domnului în Sfânta Sfintelor – după Tradiția exprimată încă din zorii Creștinismului cuprinsă în texte apocrife (Protoevanghelia lui Iacob) ori în frumoase cântări ale comunității dintâi – se vădește umplerea de sens a unei continuități: Muntele Sinai, Cortul mărturiei, Templul iudaic și Biserica creștină se unesc într-un spațiu amplu al așteptării, venirii și trăirii în Dumnezeu a propriilor noastre vieți. În Troparul prăznuirii se zice (se cântă, de fapt): „Astăzi este înainte-însemnarea bunăvoirii lui Dumnezeu și propovăduirea mântuirii oamenilor, în Biserica lui Dumnezeu luminat. Fecioara se arată și pe Hristos tuturor îl vestește. Acesteia și noi cu glas mare să-i strigăm: Bucură-te, plinirea rânduielii Ziditorului”. De unde și ecoul în timp al sărbătorii. Istoric vorbind, momentul surprinde împlinirea promisiunii lui Ioachim și a Anei de a-și afierosi copila la Templu. Un Templu pe care-l umple cu frumusețea Sa Dumnezeu, Care întâlnește frumusețea și curăția Dumnezeieștii Prunci – cum aveau să o numească mereu Părinții Bisericii – care „cucerește” în fapt Sfânta Sfintelor cu o omenie plină de lumină. Comentând acesta aspect, unul dintre marii teologi contemporani nouă, Ieroteos, Mitropolitul Nafpaktosului, scrie: „Este vădit că Intrarea Mariei în Sfânta Sfintelor la vârsta de trei ani este în strânsă legătură cu vederea lui Dumnezeu și împărtășirea de Lumină dumnezeiască. Acestea au avut drept consecință faptul că în Sfânta Sfintelor toate funcțiile trupești ale fecioarei Maria au încetat. Hrana pe care o primea era cerească, ceea ce înseamnă că Maica Domnului ajunsese la îndumnezeire. Îndumnezeirea – care este împărtășirea de Lumina necreată  și este însoțită de vederea lui Dumnezeu – este Sfânta Sfintelor a Teologiei Ortodoxe. Și cum teologia și istoria sunt legate, îndumnezeirea este încetarea tuturor funcțiilor trupești, adică transfigurarea trupului, dar și transfigurarea istoriei. De aceea, omul îndumnezeit trăiește experiența noii creații”. (vol. Praznicele Maicii Domnului. O perspectivă istorică și teologică, Ed. Bonifaciu, 2019, p. 129). De aceea, Maica Domnului avea să fie numită de Biserică Noua Evă, căci în adâncul său de smerenie se vindecă feminitatea de orice orgoliu și orice fractură cu realitatea, vindecând în ea femininul cum nimeni niciodată nu o va face.

Un alt aspect al sărbătorii ține de istoria propriu-zisă. Împăratul Iustinian ridică pe vârful Moria – acolo unde odinioară a fost Templu, dărâmat la anul 70 ca semn al autorității romane – o biserică închinată Maicii Domnului. Sfințirea ei a avut loc pe 21 noiembrie 543 și multă vreme a purtat numele de „Sfânta Maria cea Nouă” sau „Biserica cea nouă” și este punctul de istorie din care se naște sărbătoarea noastră. Va fi dezvoltată în cult la Constantinopol în secolul al VI-lea și primele predici i se dedică de Patriarhul Gherman al Constantinopolului. Prin acest praznic se deschide, dacă vreți, prologul împlinirii Evanghelie Domnului nostru Iisus Hristos.

Deseori am auzit că nu avem în Evanghelie sărbătoarea aceasta, deci nu există. Sunt sărbători care țin de logica istorică a evenimentelor. De exemplu: cum am fi putut avea în mijlocul nostru un Dumnezeu Întrupat, dacă nu ar fi existat o mamă care să-L nască? Firescul praznicelor și nevoia de înțelepciune în abordarea lor trebuie să ne scoată din corzile fundamentalismelor pe text și să ne învețe în ce mod dinamica Duhului Sfânt ne acordă în ton și conținut cu Biserica Primară, cu strămoșii în citirea Scripturii și în ritual liturgic. Prin această sărbătoare, de exemplu, Biserica a exprimat cea mai înaltă teologie a legăturii dintre Maica Domnului și Fiul Său și Dumnezeu. Ea arată, a câta oară, în ce mod Biserica nu-și constituie mărturia pe păreri ci pe dogme, învățături de credință acceptate și validate în Duhul Sfânt în taina lucrării celor Șapte Sinoade Ecumenice. De aici axiologia ei inalienabilă a Bisericii. Și-a concrescut morala, nu în raport cu modele de o clipă ale istoriei, ci în raport cu adâncul adevărurilor de credință. Pentru aceasta, astăzi, când prăznuim Închinarea în Templu a Pruncei Dumnezeiești, ne reamintim că noi înșine suntem biserică, prin Cel născut din Ea. Că Biserica nu este doar un loc unde se aduce închinare lui Dumnezeu, ci este omul, omul ca noi, suntem noi ca oameni care păstrăm în interiorul nostru închinarea adusă lui Dumnezeu. După cuvântul Sfântului Pavel: „Căci noi suntem templu (în sensul de clădire, locaș) al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis: Voi locui în ei și voi umbla și voi fi Dumnezeul Lor și ei vor fi poporul Meu” ( II. Corinteni 6,16). Aici e taina zilei. Maica Domnului ne urcă pe toți în Sfânta Sfintelor. Raiul cel închis se va deschide.

După o veche tradiție transilvană, odată încheiată sărbătoarea, la vecernie, începe murmur de colinde. Evanghelia se binevestește... În ecou de clopot, din cer se-aude: Hristos se naște, măriți-L...

Sursa: tribuna.ro