Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina – Lecție de viețuire pentru omul societății de consum

Nu știm când încheiem socotelile cu viața aceasta pământească. Putem strânge mult sau puțin, putem lăsa totul moștenire copiilor noștri sau altor persoane dragi. Dar cu siguranță nu putem lua cu noi, dincolo, nimic din cele acumulate. Timpul cu Dumnezeu se câștigă investind în bunătate și nu în căutarea dreptăților pământești, găsind soluția cea mai justă a împărțirii moștenirilor și averilor.

Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele. Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.

Evanghelia acestei duminici tematizează învățătura Domnului despre trebuința agonisirii de comori nu pe pământ, unde ele se risipesc și se strică, ci în cer (Mt. 6, 19-20). Îndemnul însă nu vine prilejuit de o cuvântare, ci sub forma unei pilde, rostite de Iisus după ce îi critică pe fariseii și învățătorii de lege blocați în interpretarea legalistă a Scripturilor. Pentru această atitudine, Domnul Își „câștigă” dușmani, însă totodată începe să fie văzut de unii ca un urmaș al Drepților din vechime. Astfel doi oameni vin să Îi ceară Domnului dreptate în împărțirea moștenirii părintești. Iisus nu răspunde unei astfel de provocări, în schimb rostește o pildă referitoare la averi, dându-le de înțeles că El nu a venit ca să facă dreptate în sensul mundan. Fără a ignora problemele întâmpinate de oameni în viața de zi cu zi, Domnul Hristos evită se blocheze la acestea.

În pilda Sa, Domnul povestește de un bogat care s-a trezit peste noapte și mai bogat, fiindcă pământurile pe care le deținea i-au rodit nesperat de mult. În fața unei asemenea recolte, el se gândește, ca un bun gospodar, că hambarele îi sunt insuficiente, prin urmare dă poruncă să le strice, pentru ca în locul lor să se ridice altele mai mari, în care să încapă totul. Nimic rău până aici, ba dimpotrivă. Simțul administrativ al bogatului este de lăudat. Problema vine însă în continuare, atunci când el se adresează propriului sine spunându-și: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te”. Asemenea fraților veniți înaintea lui Iisus la judecată pentru împărțirea moștenirii, bogatul din pildă nu face distincție între cele materiale și cele duhovnicești. Nu că ar fi obligatoriu să facă distincție. Scopul vieții noastre nu e acela de a separa și a spune că tot ce e material e rău, iar ce e spiritual e bun. Altminteri înseamnă că până și creația lui Dumnezeu e rea, fiind în parte materială. Însă lumea este dată ca omul să o stăpânească nu dispunând de ea doar ca un posesor, ci căutând să o transfigureze. În loc să fim preocupați  exclusiv de înmulțirea bogățiilor, suntem puși de Dumnezeu ca, servindu-ne de cele materiale să ne adâncim în cele duhovnicești. Bogatul din această Evanghelie confundă sufletul cu o parte a celor din viața aceasta și, făcând astfel, în cele din urmă ajunge să-și piardă ceea ce e mai de preț. Cu siguranță sufletul nu poate bea și mânca, așa cum își spune în sinea sa. Se poate veseli, însă veselia de cele pământești este un lucru atât de mărunt în fața bucuriilor duhovnicești!

Un moralist ar interpreta Evanghelia aceasta, întocmai cum a făcut Iuda atunci când a văzut-o pe femeia păcătoasă vărsând mir pe capul lui Iisus și spunând: „acest mir s-ar fi putut vinde iar banii să se dea săracilor”. Prin urmare, bogatul nu ar fi trebuit să își mărească hambarele, ci să ofere surplusul ca milostenie. Desigur, și aceasta ar fi fost bine. Sunt atâția săraci în lume pe care noi nu îi vedem! În Occident e mai puțin vizibilă nevoia de milostenie. Uneori nu ai cui să faci pomană! Dar la noi, la români, lucrurile stau altfel. Primim zilnic de veste - pe toate canalele mediatice – că au nevoie de ajutor copii cu boli grave, părinți în pericol să își piardă casa, necăjiți de tot felul. În această perioadă de criză mondială parcă se înmulțesc necazurile, așa că uneori ajungem imuni la excesul solicitărilor de ajutor.

Dar pilda acestei zile nu este numai despre milostenie, ci despre îngrijirea sufletului. O atare îngrijire nu se face satisfăcându-ne zilnic dorințele în ceea ce privește mâncarea variată, băutura, jocurile, distracțiile de tot felul, excursiile și tot ceea ce punem la un loc în categoria „cum ne petrecem timpul liber”. Timpul trece parcă mereu mai repede, dar pentru suflet avem prea puțin timp să acumulăm ceva cu adevărat. Muncim extrem de mult și apoi dorim ca în scurtul timp liber să ne relaxăm sau, dacă se poate, să profităm fără discernământ de cele acumulate. Și în acest cerc vicios muncă – timp liber – bani – rate pentru casă, mașină, aparatură și altele, sufletul secătuiește nehrănindu-se cu adevărat. Tot aici intră și acumularea de cunoștințe care uneori devine un scop în sine, fără ca înțelepciunea să ne apropie de Dumnezeu. Fiindcă sufletul nu trăiește cu mâncare, băutură, bani și veselie și nici măcar cu cunoaștere, ci cu rugăciune, bunătate și – pe lângă acestea – cu timp dedicat grijii pentru sine și pentru Dumnezeu. Cu timp pe care noi nu îl mai avem. Semnalul de alarmă al Domnului este următorul: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?”

Nu știm când încheiem socotelile cu viața aceasta pământească. Putem strânge mult sau puțin, putem lăsa totul moștenire copiilor noștri sau altor persoane dragi. Dar cu siguranță nu putem lua cu noi, dincolo, nimic din cele acumulate. Timpul cu Dumnezeu se câștigă investind în bunătate și nu în căutarea dreptăților pământești, găsind soluția cea mai justă a împărțirii moștenirilor și averilor. Însă dacă nu ne trezim din această iluzie pământească, ajungem ca bogatul care degeaba și-a adunat comori, însă nu s-a îmbogățit în Dumnezeu și, chiar dacă nu murim fulgerător, noaptea, așa cum s-a întâmplat cu acela, totuși rămânem blocați în sărăcia pământească.

De la același autor

Ultimele din categorie