Sus, pe dealul La Vie, printre cruci vechi şi noi, străjuită de o perdea de brazi şi de tei de-un leat cu ea însăşi, stă, de mai bine de două veacuri, o bisericuţă de lemn. Simplă, bine conturată, curată şi îngrijită ca o farmacie. Un sanctuar al păcii, umbrit de crengile bătrâne de brad. Mai demult, bătrânii satului, deşi aveau alături biserica nouă, de zid, veneau aici să se roage în linişte. Pentru că, între pereţii groşi de bârne, printre crucile morţilor lor, într-o tăcere ce vine parcă din alt timp, găseau răgazul de a se întâlni cu Dumnezeu aşa cum se cuvine. Rostul acesta şi l-a păstrat până azi lăcaşul de lemn.

În mijlocul unei întinderi generoase de cruci - cimitirul satului - bisericuţa sălăşluieşte de pe la 1803, când a fost adusă de la Broşteanca, din coasta Hanului Ancuţei. Veşnic deschis spre închinare, lăcaşul e mereu însufleţit. Nu-i zi lăsată de la Dumnezeu ca vreun sătean să nu-i treacă pragul, să nu se închine şi să nu stea preţ de câteva minute în răcoarea cu miros de lemn vechi, gândindu-se la încercări, la greutăţi, la păcate, la strămoşi, la tot ce sufletul omenesc poate cuprinde. Şi nu numai interiorul te îndeamnă la meditaţie, ci şi tot ce ochiul poate cuprinde afară, căci paradoxal, cimitirul seamănă mai degrabă cu un parc, în care, preţ de câteva minute, îţi poţi odihni nu doar trupul, ci şi ochii, şi mintea, şi inima.

Am nimerit la Muncelul de Sus într-o zi de marţi, în Săptămâna Patimilor. După datină, câteva bătrânele au venit să aprindă o lumânare la mormintele neamurilor plecate din viaţa aceasta. Dar, după bunul obicei al locului, au trecut mai întâi să se închine în bătrâna bisericuţă de lemn. „Ia uite, săraca Saveta, are numai nişte lalele pe mormânt. Să-i mai aducem nişte flori, că tare-i mai plăceau“, se aude dinspre mormintele la care bătrânele tocmai au aprins nişte lumânări. O iau, apoi, agale, pe potecă, spre tăpşanul de iarbă din mijlocul cimitirului, ca să mai stea oleacă să se odihnească pe o bancă, să-şi mai aducă aminte de cei morţi, să se rupă preţ de câteva clipe de greutăţile de fiecare zi. Din spate, bisericuţa le veghează cald, aşa cum face cu întreg satul de mai bine de 200 de ani.

Un prieten credincios

Ducând în spate ani grei de istorie, bisericuţa de lemn a avut un parcurs curios. A fost ridicată la 1803, pe vechea vatră a satului , în locul pe care sătenii l-au numit „Groapă“, pe Broşteanca, lângă Hanul Ancuţei. În anii grei, de restrişte, i-a urmat, asemeni unui prieten credincios, pe sătenii retraşi din calea năvălitorilor pe coasta dealului La Vie, odinioară căptuşit de păduri falnice. „Noi suntem aici pe deal, chiar deasupra Hanului Ancuţei. Odinioară satul era jos, la drum. Acolo a şi fost ridicată bisericuţa, la 1803. Din cauza turcilor, sătenii s-au retras pe dealurile acestea, vatra satului s-a mutat, iar bisericuţa a rămas singură acolo, în câmp. Era departe, aşa că sătenii au adus-o aici. Mai întâi au făcut cimitirul aici, apoi au demontat biserica bucată cu bucată şi au adus-o cu ei“, povesteşte pr. Mihai Croitoru, parohul de la Muncelul de Sus.

Părintele e paroh la Muncelul de Sus de 24 de ani. A făcut tot ce i-a stat în putinţă, în toată această perioadă, să o protejeze, să o menţină aşa cum era odinioară. Şi n-a fost deloc uşor, având în vedere prigoana bisericilor din anii comunismului, apoi greutăţile materiale de după 1989. Cu toate acestea, n-a dat un pas înapoi, căutând, bătând pe la uşi, mulţumind pentru un ajutor cât de mic. Graţie lui şi dragostei bătrânilor satului, bisericuţa nu s-a prăpădit. „E mult sacrificiu pentru a o menţine. Dac-aţi şti cât am insistat peste tot… dar ca Moise în pustie vorbesc. Sunt legat de biserica aceasta. Mai ales pentru că bătrânii satului ţin şi ei foarte mult la ea. Ne ostenim să o menţinem cum putem“, spune părintele Croitoru.

Biserica vie

Cei 200 de ani de existenţă nu i-au ştirbit cu nimic frumuseţea. Ocrotită şi îngrijită aşa cum se cuvine, bisericuţa continuă să-şi scrie singură istoria. Îi primeşte în fiecare zi, între bârnele groase de stejar, pe toţi aceia care caută o secundă de linişte şi un strop de alinare. Şi pentru că vara în localitate se desfăşoară o tabără pentru copii, zeci de elevi de toate vârstele vin să o vadă, însufleţind-o. „O ţinem în permanenţă deschisă. Vara, mai ales, lumea vine la cimitir, la morminte şi trece să se închine şi prin bisericuţă. E un loc mai retras. Bătrânii ţin mult la biserica asta şi vin aici să se roage în taină. Aici nu-i deranjează nimeni. Exista credinţa că tot ce Îl roagă pe Dumnezeu aici, li se îndeplineşte“, povesteşte preotul satului.

De altfel, până în 1924, când la doi paşi mai încolo s-a ridicat o biserică de zid, în bisericuţa de lemn s-au ţinut toate slujbele religioase ale comunităţii. Astăzi, aici se mai slujeşte Liturghia de hram, pe 8 noiembrie, şi, câteodată, câte o slujbă de înmormântare. Cu toate acestea, este de remarcat efortul întregii comunităţi de a conserva atât de bine acest monument de lemn, un exemplu cu adevărat demn de urmat.

Prototip al artei populare a lemnului

Biserica de lemn de la Muncelul de Sus reprezintă un tipar al artei tradiţionale a lemnului de odinioară. Construită din bârne de stejar dispuse orizontal, încheiat la colţuri „în căţei“, biserica se remarcă prin deosebitele decoraţiuni ce se întâlnesc în pridvor. Acesta este sprijinit pe stâlpi sculptaţi, având grinzi lucrate cu „înflorituri“. În prezent, bisericuţa este căptuşită atât în interior, cât şi în exterior cu scândură.

De-a lungul timpului, lăcaşul de cult a suferit mai multe intervenţii. Astfel, la 1903 pereţii au fost blăniţi cu scândură în interior şi exterior, la 1940 s-a reparat acoperişul, fiind înlocuită draniţa, iar la 1965 aceasta a fost din nou înlocuită, bisericuţa suferind şi unele reparaţii atât la interior, cât şi la exterior. „Ultima reparaţie a fost făcută în 2004. Căpriorii erau mâncaţi. I-am schimbat, am pus alţii trainici. Am măsurat milimetru cu milimetru tot ce-am făcut, ca să nu-i schimbăm forma. Şindrila era putrezită şi ploua înăuntru. Am pus o şindrilă mai bună acum şi nu mai sunt probleme“, povesteşte părintele Mihai Croitoru.

Potrivit arh. Smaranda Gâlea, specialist în Cercetarea Monumentelor Istorice, „această construcţie îşi menţine forma şi decoraţia iniţială şi are proporţii deosebit de frumoase. Obiectul de arhitectură este valoros atât ca obiect în sine, cât şi ca ambient“.

Valoare artistică şi arhitecturală

Încadrată din punct de vedere stilistic în arhitectura populară specifică secolului al XIX-lea, monumentul de la Muncelul de Sus se remarcă prin câteva componente artistice de excepţie: sculptura pridvorului şi pictura catapetesmei şi a icoanelor, ce datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea-începutul secolului XX. Catapeteasma este lucrată din lemn de tei sculptat şi pictat „cu 4 rânduri de icoane şi o cruce a răstignirii deasupra“ şi datează de la 1856.

În ceea ce priveşte planul arhitectural, biserica are plan trilobat. Accesul se face printr-un pridvor deschis, deasupra căruia este amplasată o turlă clopotniţă. În interior, biserica are două bolţi de formă octogonală, una peste naos şi una deasupra altarului. Peretele despărţitor dintre naos şi pronaos este reprezentat de o grindă portal, cu marginile lucrate îngrijit.