„Când îl cauți pe Dumnezeu cu adevărat, atunci renunți la unele lucruri. Și diavolul lucrează prin ceilalți și ei încep să te disprețuiască. Așa am simțit și eu înainte de a veni la mănăstire. După ce am terminat liceul, le-am spus părinților dorinţa mea şi nu m-au lăsat. Până la urmă am fugit de acasă. Mi-am dorit mănăstirea, indiferent care ar fi fost. N-am căutat un loc anume – să fie starețul într-un fel, sau să fie liniște, sau că acolo e bine – ci în fiecare zi nu trecea minut în care să nu mă gândesc că vreau să ajung monah. Acesta era visul meu. De când mă trezeam și până mă culcam, doar la asta mă gândeam. Dar încă nu mi-am împlinit visul. Mereu sunt nemulțumit, vreau mai mult de la mine. Se poate și mai mult, dar nu am eu credință. Dumnezeu m-ar ajuta dacă m-aş smeri”, spune monahul puţin îngândurat.

„Cu cât vorbești mai puțin cu părinții, cu atât îi iubești mai mult”

Cum ar trebui să fie relaţia cu părinţii trupeşti a unui om care şi-a închinat viaţa lui Dumnezeu? Părintele îmi spune că orice monah se roagă pentru proprii părinţi, dar dacă nu se rupe de ei, nu-i ajută cu nimic, rugăciunea lui nu este primită. „Când mai vin părinţii mei pe aici, le vorbesc frumos, le răspund la toate întrebările, dar nu pot să țin legătura cu ei, în sensul să vorbesc cu ei la telefon. Eu sunt străin față de toți oamenii. Cu cât te depărtezi de oameni, cu atâta de unești cu Dumnezeu. Și atunci îi iubești mult mai mult pe oameni. Cu cât vorbești mai puțin cu părinții, cu atât îi iubești mai mult. Lucrurile pe care le lepezi la călugărie nu sunt o joacă, sunt taine. Eu vreau să-I dau viața mea lui Hristos sută la sută: Doamne, ajută-mă să fac voia Ta. Dacă am venit în mănăstire, ajută-mă să fac toate cele ale mănăstirii”, încheie monahul cu o mărturisire şi în acelaşi timp o rugăciune ce nădăjduim că a fost şi va fi primită de la toţi cei care o rostesc cu glasul inimii curate.