Ieşenii, asemenea oştirilor din primele veacuri creştine, au început pelerinajul în frunte cu Sfântul Gheorghe, la a cărui biserică au săvârşit în dimineaţa de duminică, 31 iulie 2016, Sfânta Liturghie. Timp de şapte zile, aceşti îndrăzneţi călători şi-au depăşit propriile aşteptări, reuşind să reziste arşiţei şi oboselii, ca să poată cânta la finalul săptămânii, din vârful Muntelui Ceahlău: „Schimbatu-Te-ai la faţă... arătând ucenicilor Tăi slava Ta pe cât li se putea“. Da, împreună am biruit 170 km! Dar această biruinţă a avut multe în spate, de la ocrotirea Sfinţilor Ioan Iacob şi Paisie de la Neamţ, a Sfintei Teodora de la Sihla, la ajutorul oamenilor întâlniţi în cale, al gazdelor din diferite sate şi al prietenilor care ne-au susţinut mereu să mergem mai departe.

Am fost întrebaţi adesea pe la porţile unde se iveau curioşi: „Pentru ce tot acest efort?“. Să înlocuieşti maşina cu mersul pe jos înseamnă să ieşi pentru un timp din viteza lumii de astăzi şi să îţi încetineşti ritmul întregii vieţi. Cu pasul începi să măsori timpul altfel, începi să priveşti mai des în jur, dar şi în tine. Ai răgazul de a-ţi ordona gândurile şi liniştea, de a le preface în rugăciune. Şi mai descoperi ceva. Unde zace omenia celorlalţi şi cum se arată „omenia“ lui Dumnezeu.

- Mergeţi pentru ploaie?

- Da, pentru ploaie, răspundeam noi.

Trecând prin Hărpăşeşti, Crucea, Fedeleşteni, Soci şi multe alte parohii, pelerinii au fost întâmpinaţi cu ospitalitatea românilor autentici. Cine nu îl va pomeni de acum pe nenea Ion, care a săturat din fântâna sa cincizeci de oameni, pe doamna Ana, care a fiert porumb pentru pelerinii din toate judeţele şi care a venit până la Cetatea Neamţului pentru a ne întâlni, pe gospodarii care ne-au îndulcit cu pepene sau faguri de miere? Fără ajutoarele de pe cale, cine ar fi putut traversa atâtea câmpuri, lanuri de porumb şi de floarea-soarelui, păduri şi dealuri?

E simplu. Ceea ce ne-a dus atât de departe a fost prietenia, legătura dintre oameni şi rugăciunea. Ţinându-ne de mână, i-am sprijinit pe cei rămaşi în urmă, tot de mână am trecut râul Siret şi Moldova, am urcat şi am coborât Ceahlăul, ca să ne întoarcem şi noi „schimbaţi la faţă“ de lumina unei trăiri mai profunde a relaţiei cu Dumnezeu. La Mănăstirea Neamţ, la Seminarul Teologic, i-am simţit mai aproape, mai prieteni pe El şi pe sfinţii Săi, de ziua Sfântului Ioan Iacob.

Poţi să te întorci acasă după o astfel de călătorie exact cu cât de mult a dorit sufletul tău să primească de-a lungul ei. Ţi-ai putea aminti după ceva timp de durerea bătăturilor, de şchiopătat, apoi de odihna din fân, de popasuri, ori de cântece şi glume, sau de discuţiile cu preoţii şi ierarhii care ne-au însoţit. Dar cea mai marcantă va rămâne însăşi „discuţia“ cu Dumnezeu, în care îţi vezi neputinţele, Îi ceri ajutorul de a înainta încă puţin şi Îi mulţumeşti pentru puterea de a fi ajuns unde nici nu ţi-ai fi închipuit. Împreună cu El, pelerinajul devine o călătorie a schimbării, iar sfârşitul drumului, doar un alt început. Sunteţi gata să pornim din nou? Pornim în fiecare zi. ((Miruna Maria Ţupu, ATOR Iaşi)