Dinspre curtea așezământului monahal înțesat de copii se-aude, în răstimpuri, zvon vesel și potolit de povești scrise pe pragul zilelor de câteva zeci de copii și tineri, aflați din nou, ca-n fiecare dintre verile din ultimii trei ani, în Școala de vară „Copii și părinți la altar”. Tace clopotnița și tac și clopotele daurite de făgăduința de împăciuire,  și par a trage cu urechea la glasurile lor, ce amintesc cumva de larma duioasă a îngerilor pripășiți prin unghere de cer. 

Îmi vine-n minte o răsuflare de dovedit și redovedit adevăr dintr-o povestire a lui Ion Ghica despre „Şcoala acum 50 de ani”, în „Scrisori către Vasile Alecsandri”, din 1880: „Dar să ne întoarcem la școala noastră de la Udricani, școala sub albastrul cerului pe prispa bisericei, unde când ploua copiii se ghemuiau în odaia țârcovnicului jos pe cărămizi, sau în clopotniță; citeau și scriau pe genunchi și pe brânci.” Și se face liniște-n suflet și-n gânduri: a fost și-atunci, e și acum, Școala și Biserica, învățătura și rugăciunea, dăinuire, sute de ani.

Pruncii, unii abia trecuți de-al cincilea an, alții aflați la doar câțiva pași de vremea  adolescenței, sporovăiesc despre mici jocuri și bucurii, despre stat la taifas cu îngerii și despre „albastru”, împărtășesc despre icoane și știu și cum  s-așază sufletu-n culoare, vorbesc despre prietenia cu sfinții și despre credința care atunci când e trăită ca de ei nu moare. Ridică, în răstimpuri, privirea a-ntrebare către noi sau a încredințare spre părintele stareț Melchisedec Velnic, ce-a binecuvântat și găzduiește repetat tabăra „Mai aproape de  Cer” și se-ngrijește să le fie toate bine și bune cu asupră de măsură. Părintele nu-și dezlipește nici privirea și nici gândul de la fiecare dintre dragi oaspeții săi, și cuvintele sale par a se și preface-n rugăciune. Mi-e drag să-l ascult înșirând cu grijă cuvintele. 

Copiii-l ascultă ca pe un binecunoscut și drag prieten și i-ar împărtăși câte-toate, dar simt ei că-i prilejul, neașteptat și tare-arareori de-ntâmpinat, de a-i vorbi-ntre cei dintâi doamnei ministru, care-a venit în sătucul de la poalele cerului să le cunoască școala, să afle despre fiecare dintre ei și despre cum s-așază-n bănci vise de copii din învățământ simultan. Se-apropie sfios de ea, îi oferă floricele abia culese chiar de ei, de pe deal, și „bumbișori de la bica din grădină” și dialogul se-nfiripă-ntr-o clipită. Află că se numește Ligia. Ligia Deca. E mamă, iubește copiii și cărțile, știe multe jocuri și multe povești de atins visele mari de către copii. Ar vrea, de i-ar fi cu putință, să transforme toate școlile din țară în locuri minunate de împlinit promisiuni și de împlinit despre devenirea copiilor lumii adevărate și frumoase povești. Da's vise greu de-atins și e, ca în poveștile pe care le citesc și ei, acasă sau cu doamna-nvățătoare, nevoie de oameni mulți și de ani buni de încercări și de călătorii ca să ajungi până la ele. Cu toții o privesc cu bucurie și candoare. Unii-i vorbesc peltic, alții-i arată hăinuțele pe care și le-au pus, alții nu-și  dezlipesc privirea de la ea, și parcă le și vezi gândurile scriindu-se făgăduință-n inimioare: vreau să învăț, să mă fac mare! Sunt entuziasmați că doamna ministru s-a aplecat duios și cu grijă către fiecare și sunt și fascinați de cărțile și rechizitele primite-n dar. Se-ntorc într-un răstimp la joaca și cântecele lor, se mai îmbrățișează-n treacăt cu noi prieteni de prin cătune-nvecinate și par a-și așeza cuminte visele sub tălpițele îngerilor, pe care și-i fac tovarăși de joacă. 

Mi-a fost drag, tare drag, să-i reîntâlnesc pe micii mei prieteni de lângă geana cerului. Și drag le-a fost și oaspeților noștri aleși să-i cunoască. Și dragi ne-au fost sclipirile din ochișorii lor, ce-ar fi răsfoit chiar atunci fiecare carte. N-aș fi putut să nu le mărturisesc încrederea mea: când copiii se joacă astfel, și citesc, și se roagă, Cerul li s-așază la picioare. Și visul fiecăruia se face mare.