Şerpuind printre pajişti înverzite, pavate, de-o parte şi de alta, de coline înalte, acoperite de codri seculari, traseul până la Slătioara e fabulos. La capătul drumului ai senzaţia că locul e un univers al liniştii depline, în care natura şi oamenii se bucură de un alt ritm. Nici o comparaţie nu poate cuprinde cu totul frumosul ce copleşeşte de peste tot.

Într-un aşa loc binecuvântat, două biserici îşi ridică semeţ turnurile către cer: biserica veche, de lemn, ridicată la 1797, şi biserica nouă, de zid, ridicată la sfârşitul secolului XX. Ambele dau măsura grijii şi dragostei pentru cele ale sufletului comunităţii de la Slătioara. Şi totuşi, dincolo de frumuseţea şi perfecta conservare a acestor două lăcaşuri, un sentiment de tristeţe şi de pustiu mă încearcă. „Sunt frumoase amândouă, dar tare sunt goale... Duminica abia dacă vin câţiva credincioşi“, îmi spune părintele Vasile Bostan, parcă ghicindu-mi gândurile.

Părintele e paroh la Slătioara din 1979. În câteva rânduri a vrut să plece de acolo şi tot de atâtea ori ceva l-a întors din drum. Când a venit, era tânăr absolvent de teologie. Vrednicul de pomenire patriarh Teoctist, pe-atunci mitropolit al Moldovei, l-a trimis, sub poruncă, să păstorească creştinii de la Slătioara. Un loc în care stiliştii câştigau tot mai mulţi adepţi. O muncă de misionar grea, de uzură şi un loc în care puţini preoţi au rezistat.

Părintele Bostan şi-a dat seama că aceea este crucea lui, că acolo era nevoie de el, şi n-a mai plecat. „Când am ajuns, în sat nu exista decât biserica de lemn. Era într-un aşa hal, că noaptea puteai număra stelele pe cer. În jur tot erau numai brazi, biserica nu se vedea din drum. Am început să plâng ca un copil. Aveam două clopoţele pe care, când le trăgeam, nu se auzeau nici de-acasă. Aşa m-am apucat de treabă“, îşi aminteşte preotul.

Fie iarnă, fie vară, până în 1988, biserica de lemn a găzduit toate slujbele religioase. În jurul acestui preţios punct de rezistenţă, creştinii de la Slătioara s-au strâns mereu. Iar trecerea ei prin timp, până în zilele noastre, n-a fost deloc uşoară, nici lipsită de obstacole.

Comunitatea ortodoxă de aici s-a bucurat de sprijinul constant al PF Teoctist, care, ori de câte ori se afla în trecere în Bucovina, se abătea din drum pe la Slătioara.

Un bastion al dreptei mărturisiri a Ortodoxiei

Deşi ridicată la 1797, bisericuţa de la Slătioara n-a avut parte, de-a lungul veacurilor, de prea multe lucrări de refacere. Prin 1936, parohul de atunci a blănit bisericuţa cu scândură pe exterior, a tencuit interiorul, a spălat icoanele şi a ridicat o clopotniţă, tot de lemn.

Timpul a lovit nemilos în bârnele îmbătrânite, aşa că la începutul anilor â80 lăcaşul era atât de degradat, încât abia se mai putea sluji în el. Lemnul era mâncat de cari aproape în totalitate. La orice rafală de vânt biserica se legăna din temelii. Singura soluţie de salvare era refacerea sa din temelii. Dar pentru asta era nevoie de o altă biserică, ce ar fi putut deservi, între timp, comunitatea. Părintele Bostan s-a pus pe treabă şi, sprijinit de vrednicul de pomenire patriarh Teoctist, pe atunci mitropolit al Moldovei, până în 1988 a ridicat o biserică trainică, de zid. O bijuterie arhitecturală, decorată asemeni Trei Ierarhilor.

Odată această grea misiune dusă la bun sfârşit, a venit şi rândul bisericuţei de lemn să-şi recapete strălucirea de altădată. De data aceasta era o datorie de suflet a creştinilor de la Slătioara, pentru că lăcaşul de lemn era un simbol al rezistenţei credinţei celei drepte. „Pentru că biserica nu este monument istoric, am cerut blagoslovenie de la Înaltul Pimen şi am refăcut biserica exact aşa cum a fost. Am pornit lucrarea în anul 2000. Toamna trecută (2011) a fost resfinţită“, spune parohul de la Slătioara.

Lemnul era putred cu totul, aşa că a trebuit refăcută din temelii, după planurile iniţiale. Iar astăzi bisericuţa este unul dintre lăcaşurile de lemn bine conservate din Suceava „Am respectat întocmai proporţiile şi stilul arhitectural“, spune părintele Vasile Bostan.

Credinţă şi spirit, la Slătioara

Se spune că în vremea dominaţiei austro-ungare, credincioşii din Ardeal au trecut munţii, stabilindu-se prin satele Bucovinei. Un astfel de nucleu, condus de un preot ortodox, a ajuns şi la Slătioara. „Tradiţia spune, de asemenea, şi aşa s-a păstrat printre bătrâni, că aici ar fi fost aşezată o cruce încă din vremea lui Petru Rareş. Pe locul acesta s-a ridicat şi bisericuţa de lemn“, completează parohul de la Slătioara.

Până în anii '30 ai secolului trecut, bisericuţa de la Slătioara a fost deservită de călugări de la Mănăstirea Râşca. De atunci a devenit biserică de parohie, pr. Vasile Bostan fiind al nouălea preot paroh. O comunitate ortodoxă mică cu multe, foarte multe greutăţi. Un sat ale cărui suflete s-ar fi prăpădit dacă aici biserica de lemn n-ar fi existat.

Din 1988 până în 2006, s-a slujit doar în biserica de zid, în cea de lemn oficiindu-se slujbe doar cu diferite ocazii. Din 2006, începând de pe 8 noiembrie, de la hramul Sfinţilor Voievozi, slujbele se ţin doar în bisericuţa de lemn, până în sâmbăta Floriilor, când se mută din nou în biserica mare. E felul slătiorenilor de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru puterea şi răbdarea de-a putea avea grijă de ambele biserici. Iar cele două lăcaşuri surori, unul în lemn, celălalt în piatră, păstrează vie credinţa puţinilor rugători ce-au mai rămas în inima acestor munţi ai Bucovinei.

Arhitectura şi interiorul

Biserica ce poartă hramul „Sf. Voievozi“ este construită, aşa cum fusese şi cea originală, din bârne de brad, încheiate „în cheotori“, pe o temelie de piatră de râu. Acoperişul este realizat din draniţă. Din vechiul edificiu s-au păstrat geamurile, icoanele catapetesmei (pictate de diaconul Ioanichie de la Mănăstirea Râşca, la 1848) şi uşile împărăteşti.

O grijă deosebită a fost acordată interiorului. Acesta a fost tencuit cu lut şi apoi pictat integral, în tehnica frescă, de prezbitera Elena Bostan. „Bisericuţa asta îi reprezintă pe înaintaşii noştri, pe cei ce s-au jertfit şi au dus credinţa - să fie vie până în zilele noastre. Iar dacă ei au reuşit să facă acest lucru în vremea lor, e de datoria noastră să ducem stindardul mai departe“, crede părintele paroh.

Visul părintelui Bostan: o obşte monahală

Toate sunt bune şi frumoase la Slătioara, bisericile îngrijite exemplar, un păstor vrednic şi o natură hărăzită de Dumnezeu pentru bucuria ochiului şi desfătarea sufletului. Liniştea locului, căldura lemnului, poveştile lui, totul încântă. Dar peste toate acestea pluteşte ameninţătoare teama însingurării, pe măsură ce parohia, din mică, devine şi mai mică. O dramă pe care părintele Vasile Bostan o trăieşte poate cel mai intens.

La Slătioara mai există astăzi 44 de familii. În sat trăiesc, de asemenea, şi 170 de familii de stilişti (cei care n-au primit, în 1924, calendarul îndreptat).

„E foarte greu. Vezi un om o dată la o săptămână - două. Sunt 44 de familii, dintre care 18 văduve şi foarte mulţi bătrâni şi bolnavi. Eu de trei ani n-am mai făcut un botez. Cununii - nu ţin minte de când. E o situaţie foarte dificilă. Cu mila Domnului, nădăjduiesc să vină o obşte monahală aici. Am aprobarea Sfântului Sinod încă din 1994, pentru a face aici o mănăstire de maici“, spune parohul Vasile Bostan. E singura sa nădejde, singura sa consolare, că la Slătioara credinţa ortodoxă nu se va stinge.