Papa Francisc trage clopotele pentru secular-umanişti. Ultima declaraţie a fost un duş rece pentru lumea creştină secularizată. Pur şi simplu, el a reiterat un adevăr spiritual, spulberând iluziile ateilor care se folosesc de laicizare în sensul indiferentismului religios sau ateismului.

Afirmaţia lui a fost scurtă şi la obiect „Laicii trebuie să îşi asume responsabilitatea de creştini”. Ea face parte dintr-o luare de poziţie la adresa indiferentismului şi formalismului religios, mascate sub pasivitatea creştină.

Însă afirmaţia zguduie din temelii greşeala fundamentală de a socoti laicatul o trambulină pentru separaţia Bisericii de Stat. Spuneam şi altă dată că „Statul laic nu este un Stat ateu”. Din nefericire, ateii militanţi se folosesc adeseori în lupta lor contra prezenţei Bisericii în spaţiul public de acest argument Statul este laic. Sună a ateism sau indiferentism religios. Uneori, mai rafinat, se spune „neutru” religios. Adică pasiv… exact la ce se referă Papa. Căci, în acest domeniu, neutru pur nu există.

În realitate, termenul laic desemnează doar separaţia între cler şi popor, poporul fiind laic (din grecescul „laos” = popor). Laicul este un creştin care nu aparţine clerului, dar care aparţine şi el lui Hristos.

Deviaţia a apărut în lumea occidentală, urmare a viziunii eronate că Biserica înseamnă numai cler. În realitate, Biserica este alcătuită din cler şi popor. Clerul fără popor nu face nici cât o ceapa degerată. Poporul fără cler este, practic, o oaie rătăcită.

Logica aceasta se poate aplica la fel de bine şi Statului. Ce este, în fond Statul? Termenul desemnează fie o ţară (Statul România) fie aparatul administrativ al unei ţări (Statul român). Dar acest aparat este ales, democratic, de către popor, motiv pentru care trebuie să asculte de voinţa poporului. Astfel, Statul este laic pentru că aparţine laos-ului, adică poporului.

Eroarea apare la susţinerea teoriei că Statul trebuie să fie neutru din punct de vedere religios. Este adevărat, nu suntem într-un stat teocratic, ci democratic. Dar dacă poporul, ca şi reprezentanţii Statului, sunt majoritari (covârşitor) creştini, asta însemană că Statul nu trebuie să ţină cont de morala creştină? Îşi poate permite Statul să ia decizii împotriva moralei poporului majoritar?

De aceea, recentele discuţii despre legalizarea unor imoralităţi ar trebui înţelese doar ca încercări de manipulare şi convingere a opiniei publice, destul de pasivă în privinţa trăirii creştinismului. Ori, când creştinismul devine formal, imoralitatea devine virtute, găinăria devine vedetă şi chiar slujitorii bisericeşti devin nişte funcţionari, care stau cu un ochi la slănină (bani) şi altul la făină (colaci).

Prin urmare, doar cei ce se autoexclud din vieţuirea creştină (ateii sau indiferenţii religios) sunt în stare să spună că Biserica aparţine numai clerului, iar Statul este laic.

(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Părintelui Eugen Tănăsescu de pe adevarul.ro)