Marele liturgist ortodox, profesorul Badea Cireşanu (1859-1818), era de părere că sintagma lăsatul secului provine dintr-o deformare (aglutinare) a expresiei lăsatul seculului, în care „seculul” este chiar secolul, altfel spus veacul, timpul secular, profan, lumesc. Mai mult decît un simplu post alimentar cu bucate de sec, lăsatul secului îndeamnă, astfel, la lăsarea vieţii seculare şi a preocupărilor (prea) lumeşti, la părăsirea profanului, la sustragerea noastră din lumea despre care Hristos însuşi spunea Eu mărturisesc despre ea că lucrurile ei sunt rele (Ioan 7,7). Nu ştiu dacă etimologia propusă de eminentul teolog este întru totul justificată, dar cel puţin i se potriveşte vechiul proverb italian Se non è vero, è ben trovato („chiar dacă nu e adevărat, e bine găsit, spus”) şi are meritul de a pune în discuţie sensul postului după învăţătura Părinţilor Bisericii.

Există, trebuie să recunoaştem, o preocupare aproape exclusivă a credincioşilor pentru aspectul alimentar al postului, întreţinut de o adevărată „industrie de post” (carne şi brînză de „post”, cărţi de bucate, reţete dintre cele mai rafinate etc.), pe care Părinţii ar fi dezavuat-o cu siguranţă. Redus la acest aspect alimentar, postul nu se mai deosebeşte cu nimic faţă de o dietă vegetariană pe care o poate practica oricine şi oricînd. Un astfel de „post” este, desigur, sănătos, dar nu reprezintă nici o faptă de credinţă.

Atunci, ce este postul şi care este postul adevărat? Părinţii nu încetează să ne înveţe, iar noi să luăm aminte la cuvintele lor. În Sinaxarul Sîmbetei Albe din Triod, vorbindu-se despre „marea luptă a postului”, ni se arată treptele sale, ca într-o scară: „Mai întîi dragostea şi depărtarea minţii de la lucrările şi faptele necuviincioase; apoi însuşi postul, dar nu numai postul de mîncăruri, ci să postim şi cu limba şi cu ochii şi, într-un cuvînt, să ne oprim şi să ne îndepărtăm de la orice faptă rea.”

Postul este înainte de toate o perioadă de pregătire spirituală, un timp de reculegere şi de pocăinţă, de împăcare cu Dumnezeu şi cu aproapele. „Ziua postului să fie părăsirea păcatelor, suflete, şi către Dumnezeu plecare şi apropiere”, suntem îndemnaţi în cîntările bisericeşti de post. Posteşte cu adevărat numai cel care îşi face un examen de conştiinţă, cel care îşi mărturiseşte păcatele întorcîndu-se spre Dumnezeu şi spre aproapele său. Nu există post fără reculegere, căinţă, rugăciune şi iertare.

Bucatele de post nu fac decît să însoţească şi să întreţină, din punct de vedere trupesc şi sufletesc, atmosfera de reculegere a postului, dar ele nu reprezintă postul în sine. Înţeles doar ca o dietă vegetariană, postul nu este o faptă de credinţă, după cum ne învaţă Părinţii în slujbele din post: „De mîncare postind, suflete al meu, dar de pofte necurăţindu-te, degeaba te lauzi cu nemîncarea… ”, sau „Eu, cel ce rămîn neîndreptat în toate, în zadar mă bucur de oprirea mîncării, că n-a zis Domnul să fie postul de acest fel”. Dar cum a zis Domnul să fie postul? Ne spune în cartea sa profetul Isaia, în capitolul 58 despre „postul cel adevărat” (o pagină pe care ar trebui să o recitim în întregime): „Vrei să ştii postul care îmi place Mie? – zice Domnul. Rupeţi legăturile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, eliberaţi-i pe cei asupriţi… Împarte pîinea ta cu cel flămînd, dă adăpost celui sărman, îmbracă-l pe cel gol şi nu întoarce faţa ta de la aproapele tău… Atunci cînd vei face toate acestea lumina ta va răsări ca zorile… Atunci vei striga către Domnul, iar la strigătul tău El îţi va răspunde: Iată-mă!”.

Nu este nici o virtute să te îndopi în post cu mîncăruri „de sec” dintre cele mai alese şi gustoase. (Continuarea aici)