Leul cel puternic, zis Regele animalelor, şedea odată culcat fără nici o grijă, la marginea unei păduri. Moleşit de căldura dogoritoare a soarelui, era pe jumătate adormit.

Un şoricel neastâmpărat, ieşise din culcuşul lui şi se apropiase de leu. Crezându-l adormit, i s-a urcat pe spinare şi a pornit-o de-a lungul ei, până spre frunte. S-a lăsat în jos pe botul leului, a luat-o pe după ureche, apoi a intrat în ea. Ce fericit era! Nicăieri nu găsise un culcuş mai moale şi mai ferit de soare ca aici. Se sucea fară astâmpăr, în toate părţile, pentru a se aşeza cât mai bine.

Îl răbdase leul cât îl simţise pe spinare, pe frunte şi pe bot. Nici nu se mişcase. Dar acum, gâdilitura din ureche îl supăra peste măsură. Nu mai putea răbda. A scuturat puternic capul, trântind şoarecele la pământ. Ca să-l pedepsească pentru îndrăzneala lui, a ridicat laba lui puternică şi una cu pământul l-ar fi făcut, de l-ar fi lovit. Dar şoricelul, văzând primejdia ce-l aştepta, a început să-l roage:

-Stăpâne, sunt mic şi prost. Iartă-mă! Am greşit. Nu am ştiut că te supăr. Nu mă omorî şi poate într-o zi o să-ţi pot fi şi eu de folos.

În mintea lui de leu, a râs puternicul animal, auzindu-l pe şoarece. Şi nu pentru că aştepta ceva de la el, ci pentru a-i arăta că este darnic precum un rege, leul i-a dăruit viaţa.

A trecut puţină vreme de la această întâmplare. Şoricelul a ieşit iarăşi la hoinăreală, prin marginea pădurii. Deodată a auzit un răcnet putemic. Înfiorat şi îngrozit de frică, s-a oprit în loc.

- Parcă aş recunoaşte glasul, îşi zise în gând şi o luă la fugă în direcţia de unde venea mugetul.

Într-adevăr, nu se înşelase şoricelul. În laţul gros şi tare, pus de un vânător pentru prins leii, se zbătea de moarte Regele animalelor. Trecea pe acolo şi mergând cu capul în sus, ca un rege ce era, nu a zărit cursa. A călcat în ea. Acum, cu cât trăgea să scape, cu atât nodul se strângea mai tare în jurul piciorului lui. De durere, gemea şi mugea.

Şoarecele se apropie de el şi-i spuse:

- Stăpâne, îţi mai aduci aminte, că atunci, când mi-ai dăruit viaţa, ţi-am spus că poate îţi voi fi de folos vreodată? Iată, acum este timpul.

Uitând pentru moment durerea şi primejdia ce-l ameninţa, căci vânătorul era prin apropiere, leul a privit mirat spre şoarece.

Într-adevăr, este prost sau vrea să-şi bată joc de mine această neînsemnată vietate? Eu, cu puterea mea de leu, nu mă pot salva şi micul şi fricosul şoarece se laudă c-o poate face? Şi a făcut-o. Cu dinţişorii mici şi ascuţiţi a ros frânghia şi a scăpat de la o moarte sigură pe Regele animalelor, el, şoricelul, cu puterea lui cea mică.

(Flori în calea tineretului, Editura Sf. Mina, Iași, 2008, p. 53)