Mi-a povestit unul din duhovnici un caz: a venit la el la spovedanie o femeie în vârstă, cam de vreo 60 de ani. Femeie care până la acea vârstă fusese fecioară. Cu osteneală, cu nevoință, trăise o viață în curățenie. Și zice: „Părinte, aveam un vecin care mai tot venea pe la mine. Și-a venit într-o zi și mi-a tăiat lemne, și era frig, l-am chemat în casă. Și dacă tot l-am chemat în casă, ne-a luat moleșeala și-am zis hai să ne punem pe cuptor împreună. Unde să mă gândesc eu, câți ani am trăit, și el bătrân, și eu bătrână...” Și zice: „părinte, ne-am aprins ca doi tineri și... am făcut ceea ce face toată lumea!” Femeie la șaizeci de ani, cât s-ar părea, c-un moș... care i-a tăiat lemne! Și, studenți, oameni de 20, de 25 de ani, stau, povestesc și... „N-avem nimic, părinte!” Luați seama!

(Ieromonah Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, ediția a doua, Editura Cathisma, București, 2006, pp. 47-48)