Nimic nu-l vatămă atât de mult pe creştin, îndeosebi pe cel tânăr, ca tovărăşia cea rea. Căci, aşa cum legătura cu cei buni este o şcoală, în care omul învaţă fără cărţi filozofia creştină, adică cinstita şi sfânta vieţuire, aşa şi legătura cu cei răi este pricina celei mai cumplite pervertiri a omului, măcar că el prin natura sa ar fi bun sau bine crescut; căci, de se va uni cu cei corupţi, îi va fi greu şi aproape cu neputinţă să nu se pervertească.

Căci răutatea este ca smoala, lipicioasă şi încetul cu încetul, fără să-şi dea omul seama, se strecoară până când îl stăpâneşte cu totul. Se spune că, atunci când ochii sănătoşi se uită la cei bolnavi, se vatămă pe ei înşişi şi nici celorlalţi nu le aduc vreun folos: tot aşa cel bun, vieţuind cu cel rău, se strică pe el însuşi şi nu îl îndreaptă nici pe celălalt. „Cel care se atinge de smoală se va mânji şi cel care se însoţeşte cu cel trufaş asemenea lui va fi” – se spune în Scriptură (Înțelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah [Ecclesiasticul] 13, 1).

Chibzuieşte, aşadar, creştine, cu cine voieşti a te uni şi până ce nu vei şti cu desăvârşire, nu te apropia de nimeni ca nu cumva să cazi în prăpastia pieirii. Mai bine să trăieşti cu fiarele sălbatice decât cu oamenii răi.

(Sfântul Tihon de Zadonsk, Lupta dintre carne și duh, Editura Egumenița, Galați, 2011, p. 55)