Niciun lucru bun cu adevărat nu se obţine fără osteneală, ci se cucereşte cu sudoare, cu lacrimi, cu nevoinţă.

Virtuţile nevoinţei (sau cele ascetice) – postul, privegherea, rugăciunea şi celelalte – sunt anevoioase şi dureroase până ne deprindem cu ele, dar foarte adesea, chiar şi după aceea. Dar nu avem poruncă să ne oprim la ele; ele sunt doar mijloacele pentru a ajunge la starea de bună rânduială morală.

Pentru înrădăcinarea acesteia din urma, este nevoie de şi mai multă trudă, dar şi aceasta nu este decât mijlocul pentru a ajunge la viaţa trăită în Dumnezeu. Trăirea în Dumnezeu cere cu atât mai multă trudă şi nevoinţă, cu cât această comoară divină este mai înaltă decât lucrarea trupească.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sophia, București, 2000, pp. 87-88)