Soarele, lumina pe care Dumnezeu o aprinde din dragoste pentru noi

O mamă împreună cu copiii săi, o fetiţă şi un băiat, se întorceau într-o seară de la o rudă de-a lor, după ce stătuseră acolo toată ziua. Ajunşi în curtea casei, au văzut prin fereastră că lumina era aprinsă. Atunci fetiţa a zis: „Cum se poate una ca asta? Nimeni dintre ai noştri nu a fost acasă. Cine a aprins lumina?”.

O mamă împreună cu copiii săi, o fetiţă şi un băiat, se întorceau într-o seară de la o rudă de-a lor, după ce stătuseră acolo toată ziua. Ajunşi în curtea casei, au văzut prin fereastră că lumina era aprinsă. Atunci fetiţa a zis:

- Cum se poate una ca asta? Nimeni dintre ai noştri nu a fost acasă. Cine a aprins lumina?

Atunci fratele mai mare a răspuns:

- Poate că tata a ajuns acasă!

Copiii au intrat în casă şi s-au bucurat foarte mult când au văzut că într-adevăr tatăl sosise acasă.

A doua zi era Duminică şi au mers cu toţii la biserică. Era o zi frumoasă şi însorită, iar la în­toarcerea spre casă s-a înfiripat o convorbire între copii şi părinţi. Tatăl le zise:

- Dragii mei, ieri seară aţi ghicit de îndată că eu am aprins lumina în casă. Acum, când vedeţi pe cer această lumină strălucitoare a soarelui, puteţi ghici cine a aprins-o?

Atunci băiatul a răspuns:

- Da! Dacă nici măcar o lumânărică nu se poate aprinde singură, a trebuit să fie cineva care să dea şi soarelui lumină. Iar Acela nu poate fi decât Sfântul Dumnezeu, Cel Care a făcut şi cerul şi pământul.

(În căutarea bucuriei. Povestiri pentru copii, părinți și bunici, Editura Sophia, București, 2009, p. 81)

Ultimele din categorie