De ce îl iubesc pe unul dintre ei mai mult decât pe celălalt?

Pot fi găsite destul de multe explicaţii pentru acest fapt. Să începem cu cel că la noi, generaţia în vârstă, adică bunicile şi bunicii, joacă un rol uriaş în educaţia copiilor. De regulă, ei ori trăiesc în acelaşi apartament cu noul-născut, ori consideră că este de datoria lor să îi ajute în mod constant pe tinerii părinţi (sau, şi mai bine, să-i controleze...).

Şi lucrul acesta e de înţeles: tânăra mamă are şi griji multe, şi experienţă puţină, pe lângă asta suferă în mod serios şi de stres. Ca atare, bunica îl poate înconjura pe nepot cu atâta atenţie, încât un străin nu poate înţelege întotdeauna care dintre cele două femei este adevărata mamă.

Cu al doilea copil, situaţia poate fi radical diferită. Bunica deja a îmbătrânit, mama a acumulat experienţă, a devenit sigură de sine, competentă – psihologic, devine pentru prima dată cu adevărat mamă. Apropo, asta şi intensifică de multe ori gelozia copilului şi provoacă un sentiment de vinovăţie din partea mamei pentru faptul că ea se poartă în mod diferit cu copiii. Aşa încât pe fondul acesta se comite o masă de prostii (primului născut i se permit mai multe sau, dimpotrivă, se găsesc justificări pentru purtare mai rea faţă de el).

Se întâlnesc cazuri când naşterea fiului este apreciată ca un mare dar şi el devine idolul familiei, în timp ce faţă de fiică părinţii pot avea o atitudine în mod evident mai rece. Sondajele arată că majoritatea părinţilor ar dori să aibă cel puţin un fiu şi sunt gata să continue încercările în acest sens până când va apărea moştenitorul dorit.

Ideea este aici nu numai că bărbatul este considerat în mod tradiţional continuatorul familiei. Asta se poate întâmpla pentru că, de exemplu, cu câteva generaţii înainte cineva din neam şi-a pierdut fiul iubit, şi de atunci apariţia unui băiat în familie este o sărbătoare. Se ştie şi că mamele singure îşi „ţin sub aripă” mai mult şi timp mai îndelungat tocmai fiii, întrucât la ele frica de a pierde bărbatul este de la început mai puternică decât la femeile căsătorite.

Atunci când în familie sunt doi copii şi unul dintre ei seamănă mai mult, în mod evident, cu unul dintre părinţi, iar al doilea copil – cu celălalt părinte (în ce priveşte caracterul, obişnuinţele, capacităţile, aspectul fizic), atitudinea faţă de aceşti copii poate depinde puternic de autoaprecierea părinţilor.

Dacă nivelul de autoapreciere al părintelui e înalt, el se va purta bine şi cu copia sa micşorată, pe când dacă acest nivel este scăzut, el fie că îl va compătimi pe copil, fie că-l va respinge, ca şi cum n-ar dori să se uite într-o asemenea oglindă. Dacă soţii se împacă bine şi se plac unul pe celălalt, ei vor iubi trăsăturile respective şi în copii (sau, dimpotrivă, se vor îngrozi: „seamănă cu tine bucăţică ruptă!”).

Aşa încât, dacă aveţi copii de amândouă sexele, fiţi atenţi să nu apară printre ei „favoriţi” cărora să li se permită totul sau, dimpotrivă, „cenuşărese” ce nu pot face altceva decât să aştepte cu supunere vârsta adultă, când se vor putea elibera de prejudecăţile dumneavoastră.

Din punct de vedere psihologic, atât „paria”, cât şi „favoriţii” sunt la fel de traumatizaţi. Primii sunt oropsiţi, dar nu sunt liberi: ei se străduie toată viaţa, prin orice mijloace, să primească dovezi de dragoste şi de recunoaştere. Ceilalţi sunt răsfăţaţi şi prost pregătiţi pentru viaţa reală şi – lucrul principal – autonomă.

(Viaţa de familie, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, p. 81-83)