„Mâna tainică” a lui Dumnezeu
După câteva decenii de când sunt preot creştin, sunt convins că mare parte din faptele Domnului pentru noi şi lume rămân ascunse. M-am întrebat de multe ori de ce, însă nu am nicio îndoială că așa este. Sunt lucruri în viața mea, care la vremea când s-au întâmplat păreau confuze și contradictorii, însă după meditații îndelungi și atente mi-am dat seama că era mâna lui Dumnezeu. Sunt lucruri pentru care am suferit de-a lungul anilor și pe care acum le văd a fi benefice și chiar mântuitoare, dar pe care la acea vreme nu le-aș fi considerat așa. Ca preot, ezit întotdeauna (când vine vorba de viețile altora) să ofer această perspectivă. Deși în miezul suferinței acest gen de perspective pot fi foarte greu de acceptat.
Am fost preot (protestant și ulterior ortodox) de mai bine de 30 de ani. Am îngropat peste 400 de oameni. Am văzut moartea copiilor fragezi, la moartea accidentală a soților și copiilor, sinucideri și numeroase forme de boală și suferință. Fiecare dintre ele poate fi o experiență copleșitoare.
Nici măcar nu pot descrie situațiile dificile în care am pus la îndoială bunătatea lui Dumnezeu. Și sunt sigur că experiența mea ar fi în concordanță cu cea a multor altora. Și totuși, în ciuda tuturor lucrurilor, sunt convins de bunătatea Sa față de noi în toate lucrurile. Nu pot spune asta ca un argument. Altcineva ar putea să vadă ce am văzut eu și să tragă concluziile sumbre.
Mărturia Scripturii ne arată lucrarea lui Dumnezeu: „cu o mână tainică”(χειρὶ κρυφαίᾳ, vers. Septuaginta) Dumnezeu se luptă cu Amalec. Probabil lucrul care ne intrigă cel mai tare este taina lucrării lui Dumnezeu. Am prefera mai degrabă ca aceasta să fie deschisă, incontestabilă și conținutul propovăduirii noastre în lume. Însă credincioșii se găsesc adesea puși în poziția de apologeți, apărând pe Dumnezeu, străduindu-se în fața evenimentelor ce se petrec să îi asigure pe alții că El ne iubește și se îngrijește de noi. Atacurile cele mai grele asupra credinței sunt cele împotriva bunătății lui Dumnezeu.
Consider că mărturia Scripturii este cheia: cu o mână tainică. Intervenţiile lui Dumnezeu în lume şi în vieţile noastre rămân ascunse, nu le putem vedea cu claritate. Consider că această opacitate are un dublu aspect, lucrurile sunt neclare din cauza inimii noastre împietrite. Nu vedem mâna tainică a lui Dumnezeu pentru că viețile noastre însele sunt parte ale acestei întunecimi. Cred însă că opacitatea este spre binele nostru. Modul vieții în care mâna lui Dumnezeu este ascunsă și opacă este parte a problemei. Dacă mâna lui Dumnezeu ar fi fost văzută ca un lucru dintre numeroase altele, un obiect între obiecte, un fapt între fapte, am rămâne neschimbați. Ne închipuim și spunem că dacă am vedea minunile de necontestat viețile noastre ar fi diferite, am crede. Dar nu este așa. O asemenea credință nu este mântuitoare, nu schimbă nimic.
Relația dintre noi și lumea care ne înconjoară, când trăim într-o lume a necredinței (opacității) este un fel de alienare. Trăim ca un obiect între alte obiecte. Vedem, măsurăm, comparăm, judecăm și totul rămâne diferit și îndepărtat de viața interioară. Aceasta este o masă de emoții, gânduri și dorințe, provocate de obiectele din jurul nostru și propriile fantezii interioare. Nu există o comuniune. Relațiile cu alte ființe umane sunt materializate. Ceilalți există ca parte a propriei povești. Soţia mea, copilul meu, slujba mea. Lumea se învârte în jurul propriului eu.
Dumnezeu nu poate fi perceput ca un obiect. El nu este unul între mulți alții. Și nici mâna tainică a lui Dumnezeu nu este un obiect. Am perceput întotdeauna acțiunile lui Dumnezeu ca pe ceva ce putem vedea doar cu colţul ochiului. Le vedem şi când întoarcem capul nu mai sunt.
Mare parte a gândirii populare creştine este înrădăcinată în lumea obiectelor. Acesta este şi motivul pentru care conversațiile religioase sunt pline de înțelegeri și neînţelegeri. Oamenii vorbesc despre Dumnezeu cu siguranța răsăritului. Dogmele tainice sunt prezentate cu siguranța formulelor matematice. Există o siguranță a credinței și o siguranță a dogmei. Însă ele nu aparțin lumii materiale: ci fac şi ele parte din mâna tainică a lui Dumnezeu.
Dumnezeu este bun și la fel este și lucrarea Sa. Susțin, cred, și împărtășesc asta. Dar nu pot oferi argumente și nici să fac o inimă opacă să creadă. Doar prin simpla încercare inima mea se va întuneca și ea.
Credința care vede mâna tainică a lui Dumnezeu începe ca un dar. Nu există nici o tehnica care poate face să apară și nici vreun eveniment sau motive care să îi dea naștere. Este pur și simplu un dar. Însă acest dar nu elimină complet întunericul inimii noastre. Darul poate fi refuzat și desconsiderat. Viața mea pare să se afle în acest punct. Îndoielile lumii laice a obiectelor care se plâng de sugestia credinței. Acestea își cer supremația. Îmi imaginez că sunt în siguranță în limitele propriilor îndoieli. Scepticismul meu mă apără de pericolul de a mă înșela deși el ar putea fi autorul unei fraude mai mari.
Am fost întrebat de curând: Ce presupune o spovedanie bună? Nu am putut decât să îi ofer un răspuns din experiența mea de păcătos. O spovedania bună (din punctul meu de vedere) este una în care aduc întunecimea inimii mele în lumina lui Dumnezeu. Întunecimea este în general învăluită în secrete, și nu din cele bune. Lumina lui Dumnezeu distruge întunecimea păcatelor ascunse și oferă un nou început. Mâna tainică a lui Dumnezeu lucrează numai pentru vindecarea mea. Mâna mea tainică lucrează de obicei pentru propria distrugere.
Bunătatea lui Dumnezeu este adevărată și demnă de încredere. Mărturisesc acest lucru ca fiind adevărat, deși mărturia mea ar putea fi îndoielnică. Însă nu a fost niciodată contrazisă de sfinți.
Fie ca Dumnezeu să ne dea harul de a-I privi lucrarea tainică și de a-I aduce mulțumire întotdeauna pentru toate.
