Cu acest prilej, Sfânta Liturghie a fost săvârşită de către arhimandritul Nicodim Gheorghiţă, stareţul Mănăstirii Hadâmbu, alături de un sobor de preoţi. În cadrul slujbei au fost înălţate rugăciuni de mulţumire pentru toate binefacerile revărsate de Dumnezeu în cei 30 de ani de slujire în aşezarea monahală din Dealul Mare. Cu prilejul acestui moment aniversar, a fost organizată expoziţia de fotografie „O Măicuţă Sfântă”, ce cuprinde imagini de la evenimentele şi activităţile filantropice ale Mănăstirii Hadâmbu. Istoria Mănăstirii Hadâmbu este o una de dureri și de bucurii, cu multă pustiire și moarte, dar având ajutorul necontenit al Maicii lui Dumnezeu. Din unele documente domnești aflăm că, în anul 1659, voievodul Gheorghe Ghica (1658-1659) i-a dăruit boierului grec Iani Hadâmbu, fost chelar, un loc „în pădurea Iașilor, la Dealul Mare”, pentru a construi o biserică cu hramul „Nașterii Preacinstitei și Născătoarei de Dumnezeu”. Mănăstirea care s-a numit „Hadâmbu”, după numele ctitorului ei, este un complex monastic fortificat, defensiv, construit în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Biserica și zidurile sunt construite din piatră de carieră sub forma unei fortărețe, datorită acelor vremuri vitrege când năvăleau turcii și tătarii, prădând mănăstirile. De-a lungul existenței sale, Mănăstirea Hadâmbu a fost supusă mereu eroziunii timpului și vicisitudinilor istoriei. În jurul anului 1810, schitul Hadâmbu era închinat Mănăstirii Galata, iar apoi pentru 3 ani Sfântului Mormânt de la Ierusalim. Aici au viețuit mai multe generații de călugări greci până în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), când a fost dată legea secularizării averilor mănăstirești (1863). În urma acestei legi, monahii greci au fost obligați să părăsească mănăstirea. Abia în 1937, prin voința starețului Iov Mazilu și cu binecuvântarea Patriarhului Miron Cristea, sfântul locaș a fost repopulat cu monahi și renovat, cunoscând o scurtă perioadă de înflorire, până în 1960, când frații au fost alungați de autoritățile comuniste și s-au risipit prin satele sărace din împrejurimi, unde lucrau cu ziua. În 1937-1938, preotul Octavian Zmău din Roman a pictat două icoane ale Maicii Domnului cu Pruncul, pe care le-a închinat, ca danie, Mănastirii Hadâmbu. În 1990, odoarele au fost așezate cu cinste în Biserică, dupa noua sfințire a acesteia, iar cațiva ani mai târziu li s-a făcut ferecătura de aur și de argint. Icoana a fost donata Schitului din Dealul Mare, cum este cunoscuta Manastirea Hadambu, de ieromonahul Iov Mazilu, egumenul acestui schit. Icoana a fost apoi ferecată în argint de meșterul Ion Contfas din Târgu Neamț. După 1990, prin purtarea de grijă a Mitropolitului de atunci al Moldovei, astăzi Patriarhul României, PF Părinte Daniel, după 30 de ani de uitare, Mănăstirea Hadâmbu a fost reînfiinţată, odată cu venirea arhimandritului Nicodim Gheorghiţă, stareţul aşezării monahale. Părintele Stareţ Nicodim, prin mijlocirea Maicii Domnului, a reuşit să pună în valoare străvechea ctitorie prin construirea unei noi biserici, a unui arhondaric şi a unei case de oaspeţi. De asemenea, au fost întreprinse multe alte lucrări.