Zilele trecute s-a tot vorbit despre o persoană publică din țara noastră cum că dacă ar suferi un eșec în ceea ce are de făcut, se va duce la mănăstire. Că eșecul a venit sau nu, asta mai puțin contează. Că e un zvon sau nu, că a declarat sau nu asta, tot la fel de puțin contează. Dar în mass-media s-a tot vorbit despre acest lucru:  „va pleca sau nu la mănăstire dacă va suferi un eșec?” nemaicitându-se și partea în care acesta spunea că va merge la o mănăstire doar pentru o vreme, pentru a-și regăsi liniștea și pacea lăuntrică, departe de linșajul mediatic la care a fost supus.  Și cred că aceasta nu este o afirmație peste care ar trebui să trecem cu ușurătate. Cei care au făcut-o cunoscută cu insistență, conștient sau nu, au transmis un mesaj clar: cei care nu reușesc în viață, aleg ca ultimă posibilitate să meargă la mănăstire. Ca și cum mănăstirea ar fi locul neîmpliniților lumii acesteia, locul frustraților și depresivilor, locul în care merg toți cei care și-au ratat viața și așa mai departe.  Nu neg că și aceștia sunt primiți cu multă dragoste în mănăstire, însă mănăstirea este locul în care merg cei care însetează după Dumnezeu, locul înspre care se îndreaptă inimile tuturor celor care s-au lăsat cuprinși în întregime de dragostea Domnului și tânjesc neîncetat după această dragoste, locul celor care vor să fie mai presus de lumea care îi trage mereu și mereu doar spre pământ, locul celor care vor să guste cât mai mult din vecinice încă din lumea aceasta.

Părintele Sofronie afirmă că monahismul este o cultură care nu își are egal în lumea aceasta. Cu toate acestea, nu curând ajunge omul în stare a-i vedea frumusețea și adâncul și înălțimea, nu curând ajunge în starea despre care marele și genialul poet, cărturarul și nevoitorul Ioan Damaschin, a spus: „Chipul slavei Tale celei negrăite sunt măcar de și port ranele greșalelor”. Să ne gândim numai ce stări de rugăciune, ce stări de cercetare a Luminii Nezidite trebuie să fi premers ca să poată rosti astfel de cuvinte în prezența lui Dumnezeu Însuși, și să spună lui Dumnezeu: „Eu sunt chipul măreței Tale slave!” Un deprimat, un frustrat sau un neîmplinit ar putea degrab ajunge la asemenea vederi?

Nu voi expune aici chipuri de oameni celebri care au ales monahismul după ce au obținut cam tot ce și-au propus în această viață și nici nu voi enumera nenumăratele mănăstiri care sunt pline de călugări doctori in diferite științe, ci mă voi rezuma la a prezenta un scurt cuvânt al părintelui Sofronie care, de-a lungul vieții sale s-a întâlnit cu destule înțelegeri strâmbe în ceea ce privește viața monahală: „Vorbesc astăzi despre aceasta pentru că prea adesea în viața mea monastică mi-a fost dat să aud urăcioase expresii în legătură cu monahismul, chiar din partea celor ce viețuiesc în obștea noastră bisericească, din partea celor care nu au cunoscut în aceeași măsură precum Cuviosul Teodor Studitul că monahicescul chip al vieții este ultimul și cel mai înalt har. Că vorba este despre viața necontenit înaintea Feței Dumnezeului cel Mare și Sfânt, acolo unde unii cred că viața monahală este o viață neroadă și nefolositoare lumii… Da, nefolositoare lumii, când e vorba de hrană pentru porci! Monahismul gătește mâncare pentru îngeri. Însă, precum  mi-a arătat experiența, noi trebuie să începem cu abc-ul. Iar mai apoi Dumnezeu dă contemplarea celei mai înalte frumuseți și a slavei negrăite, până în ultimele ei trepte. Această contemplație nu provine din nevoința noastră. Mulți cred că monahismul este numai pentru mujici analfabeți și femei sărace - drojdia lumii. Viața monahală este viață înțelegătoare. Sub lucrarea harului lui Dumnezeu, mintea omului se curăță și devine purtătoare a celor mai înalte viziuni, și însăși se numește înaltă. Și această minte înaltă, la monahi este în neîncetată lucrare”.