Prin prezenta traducere, cititorul român are posibilitatea de a intra în contact cu Marele Canon, care insistă atât de mult pe teologia pocăinţei şi pe importanţa mărturisirii, înţelese ca un nou început al vieţii umane. Pe drumul Postului Mare nu am putea merge decât însoţiţi de practicile axiale, devenind mai buni şi mai iertători prin urmarea lui Hristos Domnul.

Imnul ecleziastic este limbajul cultului dumnezeiesc, doxologic şi teologic. Este cântecul dulce al credinţei noastre. Sfinţii poeţi - melozi şi imnografi, cum sunt numiţi în acest sens în spaţiul eclezial -, prin viziunile poetice şi prin exaltările lor duhovniceşti devin exponenţii noştri către divinitate.

Autorul, Simeon Koutsa, consideră că o mare parte a comunităţii ecleziale se află în incapacitatea de a înţelege imnele, destui, poate, vor simţi frumuseţea lor spirituală, atunci când sunt cântate în mod corect şi cu smerenie, dar nu sunt conştienţi că esenţa lor devine inteligibilă şi că, într-adevăr, ele contribuie la comuniunea credincioşilor cu Dumnezeu. Dificultatea înţelegerii stă în limbajul lor, care nu este accesibil credinciosului de astăzi şi, astfel, nici înţelesul lor nu poate să-l cuprindă şi nici de frumuseţea lor duhovnicească nu poate să se folosească. „Marele Canon este imnul tristeţii profunde şi al pocăinţei cutremurătoare. Omul, care simte greutatea păcatului, care gustă amărăciunea vieţii îndepărtate de Dumnezeu, care înţelege dimensiunile tragice ale înstrăinării umane, prin cădere şi prin îndepărtare de Dumnezeu, se întristează. Se smereşte. Suspină adânc şi începe brusc să plângă cu tânguire. Un plâns însă care mântuieşte, fiindcă deschide drumul pocăinţei. Drumul care aşază existenţa umană alături de Dumnezeu, Izvorul vieţii celei adevărate şi al comuniunii inefabile a harului şi a bucuriei“.

Despre plâns şi despre cântecul de jale însuşi poetul vorbeşte în primul tropar al Canonului său: „De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele celei ticăloase? Ce început voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum?“ Şi în alte tropare ale canonului observăm în mod clar caracterul său tânguitor. Din acest motiv şi cartea se intitulează  „Plânsul adamic“.

Sfântul Andrei Ierusalimiteanul, Arhiepiscopul Cretei (660-740), una din cele mai mari personalităţi şi figură reprezentativă a poeziei noastre ecleziale, este cel care a alcătuit Marele Canon. Imnul, unul din cele mai minunate şi mai cunoscute, constituie o deşteptare, un sunet de trâmbiţă, care are drept ţintă să-l conducă pe om spre conştiinţa păcătoşeniei sale şi să-l readucă, prin intermediul tristeţii şi al pocăinţei, alături de Dumnezeu. Este un text dificil, dens în înţelesuri, bogat în simbolistică şi plin de menţiuni ale persoanelor şi evenimentelor biblice, la care se referă foarte succint şi le explică prin metode alegorice.

Imnul Canonului este unul plin de viaţă. Folosirea întrebărilor şi introducerea dialogurilor, la care recurge poetul, îi adaugă adeseori un dramatism intens; folosirea treptată şi inegală a formelor creează o anumită vivacitate, iar puternicele antiteze prezente în cuvinte dau noi sensuri. Imaginile poetice, comparaţiile-adjective, precum şi cuvintele alese pe care le foloseşte asigură frumuseţea şi nota distinctă a Canonului. Personajele biblice sunt zugrăvite cu putere şi dinamism, iar evenimentele istorice sunt descrise printr-o minunată reprezentare şi o densitate remarcabilă.

Marele Canon este mai cu seamă un smerit poem liturgic, un fruct al profundei experienţe duhovniceşti şi o creaţie a artei imnografice.

Tradiţia ortodoxă şi teologia cer fiecărui credincios să continuie, după sfârşitul dumnezeieştii Liturghii din biserică, o altă „liturghie“ personală, care să aşeze pe Hristos în taină, în realitatea de zi cu zi. Astfel, cultul pătrunde în viaţă, o luminează cu lumina ei plină de nădejde şi dezvăluie înţelesul ultim al existenţei umane. Vă invităm să lecturaţi această carte, în speranţa că veţi găsi în ea un îndemn spre o trăire profundă a acestui cutremurător imn de pocăinţă.