Marşul pentru viaţă este la a VII-a ediţie naţională. Tema „Ajută mama şi copilul! Ei depind de tine” oferă posibilitatea dezbaterii necesităţii, posibilităţii şi eficienţei sprijinirii femeilor aflate în criză de sarcină.

La nivel naţional, aceste manifestări nu au un organizator unic, ci în fiecare oraş sau localitate există organizatori locali independenţi, care reprezintă diferite organizaţii şi instituţii pro-viaţă locale.

Iată câteva aspecte care motivează tema aleasă pentru acest an.

România ocupă locul a doilea în lume în statistica numărului de avorturi raportat la populaţia actuală (Rusia este pe locul întâi): 22.743.390 de avorturi legale, chirurgicale, doar în spitalele de stat, în perioada 1958–iunie 2016, faţă de o populaţie de 19.760.000 de persoane la 1 ianuarie 2016.

În condiţiile în care civilizaţia tradiţională şi spiritualitatea românească nu au valorizat avortul, numărul uriaş de avorturi este cauzat de ignorarea problematicii crizei de sarcină şi de existenţa unei mentalităţi publice pro-avort, ambele cu rădăcini în perioada şi în ideologia comunistă.

Criza de sarcină

Criza de sarcină apare în momentul în care o femeie ia în considerare întreruperea cursului firesc al sarcinii, care s-ar concretiza prin naşterea copilului, şi se gândeşte la posibilitatea de a face avort. Criza de sarcină se datorează unor probleme exterioare cărora ea nu reuşeşte să le facă faţă.

Cel mai des întâlnite cauze ale crizei de sarcină sunt:

• tatăl copilului nu îşi doreşte copilul;
• tatăl copilului o părăseşte pe mamă;
• femeia depinde financiar de tatăl copilului, care îi cere să facă avort;
• femeia trăieşte într-o relaţie violentă din care nu se poate desprinde;
• femeia este necăsătorită şi se teme de ostracizarea din spaţiul public dacă va naşte copilul.

Criza de sarcină este accentuată de presiunea din partea altor persoane pentru a face avort: 64% dintre femeile care au făcut avort s-au simţit presate să facă avort, potrivit unui studiu publicat într-o prestigioasă revistă medicală1.

În majoritatea cazurilor, femeile în criză de sarcină doresc să aibă şi alte opţiuni în afara avortului. Dar aceste opţiuni devin disponibile doar dacă o altă persoană o sprijină. Lipsa sprijinului duce la lipsa de alte opţiuni. Astfel, alegerea avortului nu mai este o alegere propriu-zisă, ci pare singura cale de ieşire din criza de sarcină. Decizia de avort în criza de sarcină este sintetizată cel mai potrivit de scriitoarea americană Frederica Mathewes-Green: „O femeie nu doreşte să facă avort aşa cum îşi doreşte o îngheţată sau un Porsche, ci ca un animal prins în cursă care îşi roade picioarele pentru a scăpa”.

Relatările persoanelor care au făcut avort (www.avorturiregretate.ro) şi relatările persoanelor care au ales să nască copilul, deşi au luat în calcul şi avortul (www.femeifericite.com), arată cât de traumatizantă este criza de sarcină. În plus, în cazul avortului, ea se continuă adesea cu tulburarea de stres post-avort, care poate ajunge până la sinucidere. Studiile arată că femeile care au făcut avort prezintă un risc de suicid de 6 ori mai mare2.

Mentalitatea pro-avort

Legalizarea avortului la cerere de către regimul comunist prin Decretul 463 din 1957 nu a avut impact doar asupra persoanelor care doreau să facă avort, ci a transformat mentalitatea publică şi societatea în ansamblu. Aşa se explică curba ascendentă a numărului de avorturi în primii ani de după legalizarea avortului la cerere în România:

• 1958: 112.100
• 1959: 578.000
• 1960: 774.000
• 1961: 865.000
• 1962: 967.000
• 1963: 1.037.000
• 1964: 1.100.000

Prin asocierea „este legal, deci este corect” şi prin prezentarea avortului ca o emancipare oferită de comunism femeii în comparaţie cu regimul anterior, avortul a fost valorizat pozitiv. Astfel s-a ajuns la o mentalitate publică pro-avort, potrivit căreia avortul este opţiunea unică, sigură şi eficientă în criza de sarcină.

După căderea comunismului, avortul a fost prezentat ca o emancipare faţă de societatea comunistă, care îl restricţionase în 1967 din cauza scăderii populaţiei.

Instaurarea mentalităţii pro-avort în societate a eliminat aproape complet înţelegerea corectă a crizei de sarcină, existenţa alternativelor la avort şi firescul de a sprijini o femeie în criză de sarcină. Din punct de vedere practic, membrii societăţii au dezvoltat indiferenţă faţă de femeile în criză de sarcină, iar legislaţia nu s-a dezvoltat în direcţia stimulării alternativelor la avort.

Mentalitatea pro-avort în spaţiul public a dus la:

• lipsa de informare despre deplina umanitate a copilului în fiecare etapă a vieţii intrauterine;
• lipsa de informare despre realitatea dureroasă şi complexă a crizei de sarcină;
• lipsa de sprijinire într-o măsură suficientă a femeii aflate în criză de sarcină;
• minimalizarea vocilor publice pro-viaţă şi incriminarea acestora ca fiind anti‑femeie.

În aceste condiţii, în lipsa informaţiei şi a sprijinului, femeile sunt practic împinse să facă avort, iar protejarea vieţii copiilor nenăscuţi este privită ca o dovadă de lipsă de civilizaţie.

În realitate, avortul este o dovadă de lipsă de civilizaţie, o lipsă de compasiune şi de respect, o lipsă de dragoste pentru femeie şi pentru copil!

Avortul a afectat România mai mult decât orice război

În anul 2018, România va sărbători 100 de ani de la Unirea din 1918. Pentru România, implicarea în Primul Război Mondial, prin care s-a reuşit Unirea, a însemnat circa 1.125.000 de români care au murit pentru a fi posibil actul de la 1 Decembrie 1918.

Însă nu în acest război3 şi-au pierdut viaţa cei mai mulţi români. Cei mai mulţi români şi-au pierdut viaţa prin avort: 22.743.390 de avorturi chirurgicale doar în spitalele de stat din ţară:

• 7.521.100 avorturi în perioada de liberalizare 1958–1966 (9 ani);
• 7.298.402 avorturi în perioada de restricţionare 1967–1989 (23 de ani);
• 7.925.888 avorturi în perioada de liberalizare 1990–iunie 2016 (27 de ani).

Media în primele 6 luni din 2016 a fost de 185,4 avorturi chirurgicale efectuate pe zi în spitalele de stat.

Dar la aceste date trebuie adăugate următoarele categorii de avorturi care nu sunt raportate în statisticile din România:

• avorturile care se efectuează în clinicile particulare;
• avorturile medicamentoase, prescrise în spitalele de stat şi în clinicile particulare;
• avorturile făcute în străinătate de persoanele tinere şi mature aflate la muncă în străinătate, care reprezintă o parte însemnată din populaţia României aflată în perioada de fertilitate.

Nu este cunoscut nici numărul avorturilor ilegale din perioada regimului comunist, dar şi după 1990.

Dacă s‑ar avea în vedere şi aceste avorturi, care nu sunt înregistrate în statistici, probabil că s-ar ajunge la un număr total al avorturilor dublu faţă de cel din statistici.

În Republica Moldova, a cărei populaţie la 1 ianuarie 2016 era de 3.553.056 locuitori, statisticile arată că în perioada 1960–1 ianuarie 2016 au fost înregistrate 2.112.158 avorturi chirurgicale în spitalele de stat. Aceste date fac ca Republica Moldova să se afle pe locul 10 în lume în privinţa raportului număr de avorturi/populaţia actuală a ţării. Şi pentru Basarabia, în statistica reală ar trebui adăugate avorturile medicamentoase şi avorturile făcute de către persoanele tinere şi mature aflate la muncă în străinătate.

Un proiect de ţară: preţuirea darului vieţii şi sprijinirea femeilor în criză

În aceste condiţii, considerăm că proiectul de ţară vital al românilor din dreapta şi din stânga Prutului este responsabilizarea societăţii faţă de darul vieţii, înfăptuit concret prin sprijinirea femeilor în criză de sarcină şi a copiilor lor.

În primul rând, fiecare persoană poate să ajute o femeie în criză de sarcină! Experienţa celor care s-au implicat arată că sprijinul din partea tatălui copilului, a unei prietene, a unui psiholog sau a unui cleric poate face diferenţa între avort şi naşterea copilului.

În al doilea rând, societatea, în ansamblu, poate crea instrumente prin care să sprijine femeia în criză de sarcină, precum:

• acordarea, după a 14-a săptămână de sarcină, a unei indemnizaţii pentru femeia însărcinată, care să o sprijine în acoperirea nevoilor speciale care apar în perioada sarcinii ;
• înfiinţarea de centre de sprijin a femeii însărcinate, unde femeile în criză de sarcină să poată beneficia, la cerere, de consiliere psihologică gratuită şi de sprijinul unui de asistent social specializat în criză de sarcină;
• legiferarea plasării de instalaţii speciale de tip „baby box” în zidurile exterioare ale spitalelor, unde mamele care consideră că nu îşi pot îngriji copiii îi pot depune în condiţii de siguranţă – ca ultimă soluţie la o situaţie de criză, aceste instalaţii pot preveni pruncuciderea şi abandonul copiilor nou-născuţi; aceste dispozitive sunt prezente în numeroase ţări din lume.
• legiferarea posibilităţii, la cererea mamei care a pierdut sarcina, de a înmormânta legal copilul; posibilitatea oficierii la cerere a unei slujbe religioase adecvate, cum se procedează în cazul copiilor decedaţi la scurt timp după naştere şi nebotezaţi;
• crearea posibilităţii legale ca femeia însărcinată care consideră că nu poate creşte copilul să îl încredinţeze spre adopţie imediat după naştere, după modelul adopţiei începute în perioada de sarcină care este utilizat în S.U.A., Marea Britanie, Australia;
• legiferarea adopţiei deschise, care ar putea determina mai uşor încredinţarea spre adopţie sau acceptul pentru adopţia copiilor care nu pot fi îngrijiţi de părinţii sau de rudele biologice;
• valorizarea în societate a tuturor celor implicaţi în adopţie, în vederea eliminării mentalităţii dispreţuitoare la adresa copiilor adoptaţi, a părinţilor adoptivi şi, mai ales, la adresa mamelor sau părinţilor care îşi încredinţează copiii spre adopţie când consideră că nu se pot ocupa corespunzător de creşterea lor.

Fără o informare corectă şi fără înfiinţarea la nivel naţional de centre de sprijin a femeilor în criză de sarcină, trauma avortului va afecta în continuare copiii, mamele, familiile şi societatea în general.

Luna pentru viaţă şi Marşul pentru viaţă sunt apolitice şi neconfesionale, dar sunt deschise participării tuturor confesiunilor religioase şi formaţiunilor politice.

Prin Marşul pentru viaţă nu promovăm interzicerea legală a avortului şi nici un fel de violenţă împotriva femeii, ci promovăm conştientizarea societăţii şi sprijinirea femeii să nască viaţa pe care o poartă în ea.

Posibilităţile enumerate mai sus nu vizează în primul rând statul şi instituţiile lui, ci mai ales societatea, în diferitele ei forme de organizare, precum organizaţiile non-guvernamentale. Nu putem aştepta de la stat să facă ceea ce noi, individual şi prin posibilităţile asociative existente astăzi, nu facem! Aceasta înseamnă solidaritate, iubire şi civilizaţie.

Dinamica organizării Marşului pentru viaţă în ultimii trei ani a fost următoarea:

• 2014: 40 de oraşe din România;
• 2015: 77 de oraşe (75 din România, 2 din Republica Moldova);
• 2016: 130 de oraşe (110 din România, 20 din Republica Moldova).

Începând cu 1 martie a.c., pe site‑ul www.marsulpentruviata.ro vor fi accesibile informaţiile de la organizatorii locali.

În Bucureşti, Luna pentru viaţă 2017 – „Ajută mama şi copilul! Ei depind de tine” şi Marşul pentru viaţă 2017 – „Ajută mama şi copilul! Ei depind de tine” sunt organizate de către Asociaţia Studenţi pentru viaţă.

Alexandra Nadane,

Preşedintele Asociaţiei Studenţi pentru viaţă

1 VM Rue et. al., “Induced abortion and traumatic stress: A preliminary comparison of American and Russian women,” Medical Science Monitor 10(10): SR5-16 (2004).

2 M Gissler et. al., “Pregnancy Associated Deaths in Finland 1987-1994 — definition problems and benefits of record linkage,” Acta Obsetricia et Gynecologica Scandinavica 76:651-657 (1997); and M. Gissler, “Injury deaths, suicides and homicides associated with pregnancy, Finland 1987-2000,” European J. Public Health 15(5):459-63 (2005).

3 Şi nici celelalte conflicte armate din perioada modernă: în Războiul de Independenţă au murit circa 4.300 de români, în al Doilea Război Mondial au murit circa 833.000 de români.