La plecarea Părintelui Gavril Damian

„Lupta cea bună m-am luptat,

credinţa am păzit,

alergarea am isprăvit.”

(II Timotei 4, 7-8)

Orice plecare din lumea aceasta este o dureroasă despărţire, cu toate că ştim că doar trupul pleacă, iar sufletul rămâne. Dar şi viaţa în trup este un dar şi un dat de la Dumnezeu şi legătura iubirii în această formă este rânduită de Cel ce ne-a creat. De aceea, ne legăm unii de ceilalţi şi ruperea legăturii doare.

Desigur, soţia Părintelui Gavril (decedat pe 20 martie 2026, 1950-2026), preoteasa Artemiza şi copiii, Iulian şi Gabriel, veniţi din America să fie la căpătâiul tatălui lor în zilele plângerii, la înmormântare (în ziua de 24 martie 2026) sunt cei mai îndurerați având nevoie de mângâiere şi rugăciune. Dar şi rudele mai apropiate sau mai depărtate, colegii de Seminar şi Facultate (veniţi din diverse locuri din Moldova), gospodarii din comuna Mălini în mijlocul cărora Părintele a crescut, enoriaşii parohiei Hănești unde acesta a păstorit peste 45 de ani (în total 52 de ani de preoţie), toţi prezenţi în ziua şi în zilele slujbelor şi rugăciunilor de despărţire, precum şi prieteni şi cunoscuți din Botoşani, care în prezenţa unui sobor de 24 de preoţi, sobor condus de Preasfințitul Episcop Nechifor Botoșăneanul la slujba înmormântării, şi-au exprimat durerea aprinzând o lumânare şi înălțând un gând pios sau șiruri de rugăciuni către milostivul Dumnezeu pentru cel condus pe ultimul drum al vieţii sale pământești.

Ca la Adormirea Maicii Domnului când, aşa cum spune Sfânta Tradiţie, ucenicii Domnului răspândiți în lume pentru propovăduirea Evangheliei, au venit în chip miraculos pentru a fi de faţă la evenimentul despărțirii, şi, acum, la despărțirea de Părintele Gavril, toţi aceşti prieteni care l-au iubit şi apreciat, s-au adunat în biserica „Sfânta Cruce” din Botoşani păstorită de vrednicul preot Ioan Iordache, pentru a-i aduce Părintelui un ultim omagiu.

Viaţa în trup a Părintelui Gavril s-a stins într-o singură zi. Şi acest lucru poate fi socotit ca o binecuvântare de la Dumnezeu pentru că l-a scutit de o posibilă îndelungată suferință. Dar repeziciunea trecerii aminteşte de un vers al poetei Magda Isanos care spune cu regret că: „Nu privim spre cer mai des / Că nu culegem flori şi nu zâmbim / Noi care-aşa de repede murim”, însă aminteşte şi de cuvântul psalmistului care atrage atenţia că „omul este ca iarba, zilele lui, ca floarea câmpului, aşa va înflori; un vânt a trecut peste el şi nu mai este, nici locul nu i se mai găseşte” (Psalm 102, 15-16), precum şi de zicerea scriitorului Jerome K Jerome potrivit căruia „o viaţă de om nu valorează nimic, dar nimic nu valorează cât o viaţă de om”. Sigur că aşa cum menţionează psalmistul, şi prima parte a zicerii scriitorului englez este în concordanţă cu afirmaţia înțeleptului Solomon, „deşertăciunea deșertăciunilor, totul este deşertăciune” (Eclesiast, 1, 2).

Dar şi aici lucrurile trebuie nuanțate. În unele aspecte, aşa este, în principal, când e vorba de aspectul material al vieţii; dar când e vorba de aspectul spiritual, mai ales în lumina credinţei în Dumnezeu, partea a doua a zicerii scriitorului are cea mai mare importanţă. Sufletul omului este chip al lui Dumnezeu, viaţa este dar divin, iar menirea omului pe pământ este rânduiala Domnului Dumnezeu.

Părintele Gavril şi-a închinat viaţa acestei meniri pe care Dumnezeu i-a rânduit-o, adică vocaţiei, chemării lui Dumnezeu. El a auzit chemarea şi i-a dat curs pe deplin, în stilul şi în felul său, aşa cum a înţeles-o el mai bine.

Ca păstor de suflete, el nu s-a concentrat pe aspectul material al vieţii decât în măsura necesităților normale, căci a fost un gospodar desăvârşit, model pentru toţi cei care l-au cunoscut, harnic şi priceput, iubitor al rânduielilor pământului, ci s-a concentrat în mod esenţial pe valoarea sufletului, lucrarea de aur în preoţie, înţelegând bine acest lucru, aşa cum reiese şi din întrebarea şi avertismentul Mântuitorului Hristos: „Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26).

Şi dacă, potrivit psalmistului, „omul este ca iarba, ca floarea câmpului, care la un vânt trece şi nu mai este, nici locul nu i se mai găseşte”, Părintele Gavril şi-a găsit locul în sufletele celor dragi din familie, ale enoriașilor săi pe care i-a păstorit cu drag şi credincioșie, aceste suflete în care a construit biserici, aşa cum, cu efort şi pasiune, cu sacrificii știute şi neștiute, s-a îngrijit alături de soţia sa şi de alţi oameni apropiați de biserica parohiei sale din Hănești, inițiind, organizând şi supraveghind reparații mici şi mari, în exterior şi interior, refacerea clopotniței, construirea casei sociale cu capela mortuară şi a lumânărarului, reparaţii interioare şi exterioare la casa parohială şi la anexe, toate necesare unei mai bune desfășurări a activităților ce ţin de munca administrativă pe care a desfăşurat-o în parohie. Un punct culminant al acestor activităţi a fost realizarea minunatei picturi interioare a sfântului locaş, transformând astfel biserica într-o bijuterie duhovnicească ce te face să te simţi în Împărăţia lui Dumnezeu, potrivit cuvintelor unui tropar de la slujba Utreniei din prima zi a Postului Mare: „În Biserica slavei Tale stând, în cer a sta mi se pare” şi aducând binecuvântarea lui Dumnezeu asupra ostenitorilor, potrivit rugăciunii amvonului de la Sfânta Liturghie: „sfinţeşte, Doamne, pe cei ce iubesc podoaba casei Tale”. Pentru toate aceste lucruri şi lucrări, Părintele Gavril a fost ridicat de către Sfânta Mitropolie la rangul de iconom stavrofor, cea mai înaltă distincţie pentru un preot de mir.

Această pastoraţie, intensă şi dedicată, atât pe plan material-administrativ, dar mai ales pe plan spiritual-duhovnicesc a reprezentat pentru Părintele Gavril lupta cea bună de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel. A fost o luptă pentru că cel mai greu lucru în viaţă este să lucrezi cu oamenii, înţelegând că marea răspundere constă în munca la nivel spiritual, întrucât preotul lucrează pentru mântuirea sufletelor celor încredinţaţi lui spre călăuzire.

Dar tocmai aici apar ispitele şi lupta, pentru că diavolul luptă în mod constant pentru ca acest lucru să nu se împlinească. De aceea, se spune că de un credincios se ocupă un diavol pentru a-l corupe spre rele, dar de un preot sau călugăr se ocupă mai mulţi diavoli. De aici şi ispitele, problemele ce apar pe parcurs, dar pe care Părintele Gavril le-a biruit. 

Acest lucru aminteşte de scara Sfântului Ioan din iconografia ortodoxă unde, într-o variantă, credincioşii urcă pe trepte având de o parte a scării diavolii care încearcă să-i agaţe și să-i tragă în jos, iar pe de altă parte, îngerii care îi susţin să urce mai departe. Părintele Gavril a fost îngerul care i-a ajutat pe enoriaşii săi să urce.

În felul acesta, el şi-a păstrat credinţa şi a împlinit imperativele ei şi, tot în felul acesta, şi-a isprăvit alergarea în viaţa aceasta, plecând de aici, după cum a rânduit Dumnezeu, căci precum spune înțeleptul Solomon, există un timp pentru toate, inclusiv unul pentru a muri (Eclesiast 3, 3).

Privind la viaţa Părintelui Gavril, la dedicarea sa pentru împlinirea misiunii încredinţate lui de Dumnezeu, la felul său de a fi cu oamenii şi, mai ales, la mulţimea nemăsurată a rugăciunilor făcute o viaţă întreagă de preoţie pentru toţi cei pomeniți la toate sfintele slujbe, vii sau adormiți, privind la viaţă lui de rugăciune şi ca rugăciune, la rostul pentru care a fost trimis de Dumnezeu aici şi la împlinirea acestuia, ne putem gândi că de acolo, de sus, din braţele Părintelui ceresc, ne spune astfel: „Nu mă plângeți că am plecat de la voi; bucuraţi-vă că am fost cu voi”.

Dumnezeu să îi odihnească sufletul cu drepții Săi în Împărăţia Sa! Veşnica lui pomenire!