Mersul lumii şi misiunea Bisericii
Atunci, la începuturile noii epoci pe care o traversam, visam, aş putea spune, la o trezire în masă a poporului nostru, la o viaţă nouă, cu adevărat sănătoasă, o viaţă care să aibă ca unic suport credinţa creştină, revelată nouă de Fiul lui Dumnezeu.
Când, în primii ani de după decembrie 1989, am văzut încotro a luat-o societatea şi cât de uşor şi repede prinde răul în lume şi se răspândeşte, mi-am zis că ar trebui făcut urgent ceva pentru a opri această evoluţie atât de periculoasă a societăţii noastre.
Ştiam că această maladie care cuprinsese societatea noastră are rădăcini adânci şi îşi avea originea în însăşi viziunea pe care comunismul o adusese cu doctrina sa în lume şi prin toate mijloacele de propagandă încercase să şi-o impună. Din păcate, această propagandă, dat fiind şi timpul îndelungat de aproape jumătate de veac în care a fost practicată, a prins. Cei care erau copii la începuturile comunismului au fost îndoctrinaţi foarte uşor şi aşa au crescut, devenind apoi, odată cu atingerea vârstei mature, susţinători fideli ai acestei doctrine.
Eforturile celor angajaţi, cu voie şi fără voie, în activitatea de propagandă erau îndreptate, după cum chiar iniţiatorii ei o spuneau, spre un singur ţel - formarea omului nou, eliberat, în viziunea lor, de prejudecăţi, de superstiţii, de misticismul religios.
Şi n-am putea spune că această politică a rămas fără rezultat. Mai ales după ce comunismul a căzut, acest om nou, dobândind o mult mai mare libertate de acţiune, a început să se arate. Este omul fără Dumnezeu, omul care nu are nimic sfânt şi nu vede nimic dincolo de orizonturile materiale ale acestei vieţi scurte de pe pământ, omul care are pentru această viaţă un singur ţel - să obţină cât mai mult, şi dacă se poate fără efort, de la marele ospăţ al vieţii.
Răul deci, cum spuneam, are rădăcini adânci şi, dacă vrem să-l înlăturăm, trebuie să acţionăm în adâncime. De aceea, primul meu gând s-a îndreptat către Biserică. Atunci, la începuturile noii epoci pe care o traversam, visam, aş putea spune, la o trezire în masă a poporului nostru, la o viaţă nouă, cu adevărat sănătoasă, o viaţă care să aibă ca unic suport credinţa creştină, revelată nouă de Fiul lui Dumnezeu.
Ştiam că a schimba mentalitatea unor oameni deja formaţi este foarte greu şi de aceea gândul şi speranţa mea se îndreptau, mai ales, către tineret şi copii. Cu aceştia, îmi spuneam, trebuie lucrat în primul rând şi, dacă se va lucra bine, în câţiva ani se va ridica o nouă generaţie cu o viziune stenică, o generaţie realistă şi responsabilă în faţa problemelor vieţii.
În scurt timp însă mi-am dat seama cât de naiv eram şi cât de puternice sunt forţele care acţionează în lume şi îi atrag pe copii şi pe tineri spre un trai care are la bază viziunea hedonistă.
Am căutat, deci, un răspuns la problemele care mă frământau în cărţile scrise de Sfinţii Părinţi, mai ales aceia care, fiind contemporani cu noi, s-au confruntat cu aceleaşi probleme care şi nouă ni se pun. Şi, astfel căutând, repede am înţeles că n-am greşit deloc mergând pe o asemenea cale. Căci iată cum unul dintre cei mai importanţi Părinţi ai contemporaneităţii (e vorba de Paisie Aghioritul) prezintă în cuvinte simple, dar convingătoare, dinamica societăţii omeneşti din vremurile pe care le trăim: „Acum caprele s-au sălbăticit şi lovesc urât oile lui Hristos. Iar oile caută păstor bun şi turmă numai de oi. Pentru că aşa cum a ajuns lumea, ea este numai pentru cei care trăiesc în păcat.(...). Cei care vor vrea să trăiască duhovniceşte, încet-încet nu vor mai putea trăi în lumea aceasta; vor căuta să afle pe cei asemenea lor, pe oamenii lui Dumnezeu, vor căuta duhovnic şi se vor depărta şi mai mult de păcat. Şi acest bine îl face diavolul cu răutatea lui, dar fără să vrea“ (Cuviosul Paisie Aghioritul, „Trezire duhovnicească“).
Într-adevăr, acesta este mersul lumii din care cu toţii facem parte. Rămâne ca fiecare dintre noi, potrivit libertăţii pe care Dumnezeu ne-a acordat-o încă de la începuturi, să alegem calea pe care vom merge în viaţă.
Aceasta nu înseamnă că cele trei instituţii care se ocupă de educarea şi formarea omului (familia, şcoala, Biserica) sunt degrevate de răspunderea pe care o au. Dimpotrivă, răspunderea lor este cu atât mai mare astăzi când forţele întunericului acţionează în lume cu atâta putere.
Să nu uităm însă că atât părinţii, cât şi educatorii, dintre care mulţi sunt şi ei părinţi, au de multe ori nevoie de consiliere, de sprijin pe care nu le pot găsi decât în Biserică. De aceea, rolul Bisericii este astăzi atât de important. Şi n-am putea spune că în Biserică nu s-a lucrat. Cred chiar că dimpotrivă. S-au construit multe lăcaşuri de cult, s-au organizat şi se organizează manifestări cultural-religioase care vizează mai ales formarea generaţiilor tinere şi, ceea ce mi se pare lucrul cel mai important, tot mai mare este numărul preoţilor noştri care îşi privesc misiunea pe care o au cu toată responsabilitatea, având în vedere, în activitatea pe care o desfăşoară în comunitatea parohiei, dar şi cu fiecare caz în parte ce li se prezintă, zonele de adâncime ale sufletului omenesc, convinşi în acelaşi timp că, atunci când e vorba de formarea unei mentalităţi, exemplul personal are cea mai mare putere de influenţă.
Rămâne deci ca toţi aceia care într-un fel sau altul suntem angajaţi în activitatea de formare a tinerelor generaţii (părinţi, preoţi, educatori) să medităm încă şi să încercăm, mai ales prin exemplul personal, să fim mereu la înălţimea misiunii noastre, înţelegând marea responsabilitate pe care o avem pentru viaţa, pentru sufletele celor daţi nouă spre educare, formare, consiliere.