Deseori m-am întrebat, legat de imaginile prelucrate atent de la televizor, dacă este adevărat tot ceea ce se spune acolo. Pentru cei mai mulți dintre oameni, pixelii aranjați ai unor televiziuni devin priorități fundamentale în viață. Fie că este vorba despre banalități uriașe, despre realități triviale sau despre niscaiva obscenități ființiale, tot ceea ce ne servește cutia cu surprize este bun de mâncat. Mai mult, unii și-ar da și viața pentru acestea.

Capacitatea critică a omului de a separa realități, de a discerne între bine și rău, de a decela importantul de derizoriu, puterea de a deschide lumea prin minte și a gândi pentru sine, veleitățile de valorizare sau dimpotrivă de sancționare a non-valorii scad într-un mod îngrijorător în civilizația vizuală. Omul conectat la aparat nu mai vede motivațiile, contextul, întregul dintr-o realitate, ci doar pojghița ființială, de obicei șocantă, bună de săturat instinctele animalice sau sub-umane (plăcerea, stăpnirea etc.).

Tot ceea ce ne este servit la televizor este debitat de niște „experți”, de personaje de mare calibru intelectual. Astfel, chiar și cele mai imbecile aserțiuni sau publicități mascate ori nu, încep cu formula: „Experții au căzut de acord că...” sau „Comunitatea științifică susține că...” deși implicat e vreun săpun dubios, vreo cremă de crescut părul produsă pe vapor sau vreo tigaie banală care costă acum, după expertizare, de 10 ori mai mult decât bietele tigăi anonime din galantar.

Discernământul, deosebirea duhurilor, afirmată a fi de Sfântul Antonie cel Mare cea mai mare virtute, capacitatea critică, viziunea, simțul fineții, toate acestea sunt parazitate de sentințe valorice îndoielnice, servite maiestos în sos de autoritarism. Dictatura nu vine așadar doar prin strigăte guturale la microfon, ca la Berlin acum 80 de ani, sau la București acum vreo 20, ci vine și prin amputarea simțului critic al oamenilor, care sunt astfel dresați să creadă orice minciună venită de la televizor. Războaie s-au născut din propagandă falsă, conflicte, sânge și moarte din incitare și provocări la nivel de masă.

În domeniul teologic, deseori televiziunile când au vreun subiect religios, nu invită nicidecum adevărații specialiști în domeniu, ci pe bază de cunoștințe, tot felul de nulități cu fason își dau cu părerea despre teme de o gravitate și importanță excepțională. Dacă am extinde sfera, am vedea că televizorul ne servește – cu niscainva excepții – o cultură de doi bani, o perorație trivială și lipsită de sens a realității.

Două sunt pericolele imediate ale acestei sub-culturi cocoțate în casa fiecăruia. Prima ar fi că oamenii sedați de legătura master/slave a televiziunii nu mai pot gândi liber, nu mai pot critica ororile ascunse ale celor puternici, nu mai văd adevărul decât prin mintea pervertită a vreunui expert. Astfel, diversiunea devine mai frecventă decât ploaia. În loc să vedem degringolada economică, urlăm extaziați că ostatecii au fost găsiți. În locul unui ochi deschis asupra derapajelor sau corupției, românul privește atent un filmuleț măsluit cu un copil, o rochie de damă cu preț exorbitant sau mașina vreunui politician. O națiune educată la televizor e foarte ușor de dresat și mânat acolo unde vrei. Apoi vine spiritul mimetic, care instaurează în oameni o mentalitate de copiere a unor persoane sau realități din lumina reflectoarelor, a căror substanță este mincinoasă și aranjată de regizorii din platou.

Pe de altă parte, acest fel de atitudine anesteziază oamenilor dorul de infinit. Credința devine de fațadă, milostenia caută lumina reflectoarelor, sportul nu mai este practicat, ci privit pe ecran (sau mai degrabă scandalurile din el), gândesc alții pentru noi, postul devine o modă de o săptămână pe an, atenția ne este distrasă și distrată de la esențial, sințurile ne sunt exacerbate prin stimulare sistematică et caetera. În fața bătăii de câmpi a acestui nou membru al familiei – televizorul - cine mai poate citi Sfânta Scriptură, cine se mai poate ruga și cine mai poate plânge pentru păcate?