„Dar cei necredincioşi îşi atrag moartea cu mâinile şi cu glasul, se uita la ea ca la o prietenă, sunt pătimaşi după ea și au făcut legătură cu ea şi cu adevărat vrednici sunt să fie ai ei.”

(Înţelepciunea lui Solomon 1:16)

Am ascultat la BBC un reportaj despre un pastor elveţian care s-a hotărât să ceară eutanasierea, în viaţă fiind, deoarece suferea de Alzheimer şi nu dorea să ajungă în situaţia de a-i uita pe cei din jur.

A luat decizia împreună cu soţia, imediat ce a fost diagnosticat. După doi ani în care boala a evoluat lent, a ajuns în faza în care momentele de luciditate începeau să alterneze din ce în ce mai mult cu manifestările bolii. Soţia sa i-a atras atenţia că dacă nu o va face acum, boala va deveni ireversibilă şi conform legilor elveţiene eutanasierea nu va mai putea avea loc. 

Între timp, pastorul îşi schimbase puţin opinia, ar fi vrut să se mai bucure de viaţă câteva zile. Dar soţia i-a explicat argumentat că nu face decât să amâne o decizie corectă şi că ar trebui să fie consecvent, spre bine său. Pastorul a încuviinţat şi a luat pastila care a pus capăt vieţii sale, conform propriei dorinţe. Civilizat, argumentat, raţional. S-a scutit pe sine şi familia de povara pierderii memoriei. Un gest pe care BBC-ul l-a aplaudat, împreună cu susţinătorii „morţii cu demnitate”.

Numai că aici nu era vorba de cineva care avea dureri cumplite sau era legat de aparate fără de care nu putea trăi. Aici este vorba de un om care a decis să îşi închine viaţa lui Dumnezeu ca pastor şi de o boală care nu provoacă dureri, ci amnezie.

Despre ce demnitate este vorba aici? Cum poate cineva care slujeşte lui Dumnezeu, adică vieţii, să întoarcă spatele vieţii doar pentru că îi va uita pe cei din jur?

Cum poate un pastor să îl elimine aşa de brutal pe Dumnezeu din propria viaţă?

Ceea ce se întâmplă aici este un simptom al unei boli grave a civilizaţiei europene. Egoismul şi facerea voii proprii care duce la vederea vieţii ca un joc în care tu eşti singurul care decizi regulile.

Pe măsură ce această boală se agravează, oamenii renunţă, din egoism, chiar şi la viaţă, dacă viaţa nu le oferă satisfacţiile pe care ei consideră că le merită sau la care cred ei că sunt îndreptăţiţi.

Oamenii nu mai aleg viaţa, ci o viaţă bună. Nu mai aleg iubirea, ci iubirea perfectă, nu mai aleg familia, ci familia potrivită. Iar dacă lucrurile nu stau exact aşa cum vor ei, atunci renunţă şi la familie şi la iubire şi, în cele din urmă, la viaţă. Civilizaţia ne-a dat suficiente înlesniri prin care sinuciderea să pară doar un remediu medical, filosofia modernă suficiente argumente ca totul să nu mai pară o laşitate ci, dimpotrivă, un act de curaj şi demnitate.

Moartea a ajuns o opţiune, dar nu o opţiune a iubirii şi a eroismului, a adevărului sau a dreptăţii, ci a confortului şi a dezinteresului, o opţiune prin care nu vrei altceva decât nefiinţa şi atât. O opţiune prin care omul modern încercă pentru a nu ştiu câta oară să îl omoare chiar şi pe Dumnezeu.