O stare de nelinişte te încearcă imediat ce treci graniţa spre Republica Moldova. Uniformele vameşilor, ce n-au suferit prea multe modificări după perioada comunistă, atitudinea sfidătoare, răutăţile gratuite, tirul nesfârşit de întrebări despre scopul vizitei, ca şi cum ai fi un suspect duşman al statului moldovean, toate creează disconfortul intrării într-un spaţiu închis şi (încă) foarte atent controlat. Relieful splendid, ce însoţeşte drumul dinspre vama Leuşeni spre Chişinău, atenuează ceva din asprimea primelor impresii.

De sus, de pe şosea, se văd sate compacte, închegate în căuşul văii, de un cenuşiu ce-mi aminteşte de anii comunismului de la noi. Casele – construite după acelaşi tipar, doar tencuite cu ciment şi acoperite cu azbest. Toate la fel, toate gri. Nici un strop de culoare nu răzbate, nici o pată de var alb de nicăieri. Noroc cu verdele crud al lui aprilie, de pe coclauri, altfel imaginea ar fi cu adevărat sumbră.

Aceeaşi senzaţie, de copleşitoare tristeţe, şi în cartierele de blocuri din Chişinău. Acelaşi gri implacabil, acelaşi stil al construcţiilor. Faţadele, degradate de trecerea timpului, schimonosesc  aspectul unui oraş cu răni arhitecturale încă deschise. Distrus în proporţie de 70% de bombardamentele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial (monumentele istorice şi clădirile administrative fiind cele mai afectate atunci), Chişinăul a cunoscut refacerea în timpul erei socialiste. Foarte puţinele clădiri ce-au mai rămas din perioada interbelică, ascunse pe străduţe tainice, păstrează ceva din farmecul capitalei de odinioară. În rest, oraşul nou poartă amprenta arhitecturii de tip sovietic, cu clădiri administrative-gigant, fără preocupare pentru latura estetică, pentru proporţionalitate sau pentru încadrarea în peisaj. Poate şi de aceea, din punct de vedere urbanistic şi arhitectural, oraşul dă impresia de incoerenţă. Străzile proaste, traficul haotic, pietoni trecând printre maşini, în orice loc, ţinându-te, ca şofer, cu reflexele încordate la maximum, întregesc tabloul unui oraş ce încă îşi caută reperele.

Atmosfera e cam de mijlocul anilor '90 în România. Cursul valutar se schimbă de câteva ori pe zi, tonete stradale se găsesc la tot pasul. Pe trotuare, chiar şi în zona centrală, ţăranii vând legume proaspete sau lapte. Preţurile - mari, serviciile - oferite încă după modelul comunist, mai ales în fostele hoteluri de stat, toate se suprapun pe încă o foarte prezentă stare de incertitudine socială.

Dar Chişinăul are ceva care te face să-l iubeşti necondiţionat. Acolo nu respiri aerul sobru al unei capitale, ci simţi căldura oraşului peste care istoria a trecut în valuri primejdioase şi care, asemeni unui bunic blând, are ce povesti. Pe urmă, Chişinăul e verde, împânzit de copaci şi parcuri. De pe podurile ce duc către suburbii, oraşul pare protejat de o uriaşă umbrelă de clorofilă. Şi apoi n-ai cum să nu-i iubeşti oamenii, românii adevăraţi, suficienţi la număr, simpli, sinceri, măsuraţi în judecată şi în vorbe şi încă animaţi de idealuri înalte.

Dincolo de aparenţe

Sunt două veacuri de când Moldova dintre Prut şi Nistru, ruptă de trupul României, luptă să nu-şi piardă identitatea. Acum, mai abitir chiar decât în crunţii ani ai opresiunii sovietice. Dezrădăcinarea, ştergerea memoriei naţionale, stâlcirea limbii române şi mistificarea istoriei au fost direcţiile predilecte ale stăpânirii ruseşti, începute de ţari, în 1812, şi continuate, cu o amploare şi o înverşunare de proporţii, de regimul sovietic. “Am crescut într-un sat aflat la câţiva kilometri de Prut. Îmi amintesc că în 1990 a venit cineva din Iaşi şi m-am dus cu bicicleta să văd cum arată un român. Ştiam că ruşii sunt oameni, dar că românii sunt altceva... Alt exemplu: după '90, se trecea graniţa dintr-o parte în alta, pentru mica speculă de frontieră. Ţin minte un bărbat de la noi din sat care a trecut graniţa prin Sculeni pentru prima dată. După ce a trecut în partea românească, deodată ne-a făcut atenţi pe toţi: “Auziţi?! În România câinii latră tot ca la noi!”. Atât de intoxicaţi am fost de gândirea bolşevică mai ales noi, aici, pe linia Prutului!”, povesteşte pr. Viorel Cojocaru, de la Biserica “Sf. Ap. Petru şi Pavel” din Chişinău, fondatorul bisericii pentru surdo-muţi în Republica Moldova (slujbe religioase în limbaj mimico-gestual) şi membru fondator al Fundaţiei “Vasiliada”, care are ca scop susţinerea profesorilor de religie ortodoxă românească în şcoli.

Efectele de astăzi ale acestei cumplite mistificări vizavi de România? O proporţie însemnată a populaţiei, formată în şcoala sovietică, propovăduieşte o Republică Moldova fără nicio legătură cu România, cu o limbă şi o istorie proprii – limba moldovenească (prevăzută oficial în Constituţia ţării) şi istoria poporului moldovenesc -,  concepţii alimentate constant de influenţa încă atât de vizibilă a Moscovei. “După mişcările de redeşteptare naţională din anii '90, basarabenii s-au orientat tot mai mult spre România, dar fără a face din asta un scop politic. Pentru că lumea voia tot mai mult în UE. Şi noi nu puteam trece în UE ocolind România. Şi-atunci s-au gândit politicienii, alimentaţi de interpuşi ai ruşilor, să inventeze o istorie care să fie separată de istoria României. În felul acesta a apărut astăzi curentul moldovenismului, mai periculos chiar decât cel rus”, explică pr. Viorel Cojocaru. (De altfel, în Basarabia, tinerii sunt azi împărţiţi în trei tabere: proruşii, adepţi ai “moldovenismului”, cei orientaţi spre România, încadraţi în câteva ONG-uri, care cu greu mai rezistă, şi pe lângă biserici şi  indiferenţii, cei care-şi urmăresc doar interesele personale).

Limba română, oprită din procesul firesc de evoluţie la stadiul de început de secol XX, odată cu ultimele zvâcniri ale şcolii româneşti interbelice, e în continuare invadată de rusisme. În Chişinău, de pildă, nu găseşti firmă de magazin, panou stradal sau orice alt tip de afiş public care să nu fie dublat şi în limba rusă, în condiţiile în care în Republica Moldova există o minoritate rusă de sub 10 procente. Limba rusă încă se predă în şcolile din Basarabia, ca limbă străină, dar nu opţional, ci obligatoriu. În magazine, în hoteluri, în instituţii publice, în mijloacele de transport în comun şi chiar pe stradă atitudinea moldovenilor rusofili faţă de români (români basarabeni, dar şi români de dincolo de Prut) e cel puţin stranie. Eşti privit cu ură dacă vorbeşti româneşte, ba mai mult, eşti apostrofat, ţi se reproşează că nu vorbeşti “omeneşte”, adică ruseşte, iar uneori nici nu ţi se răspunde până nu te adresezi în limba rusă. “Zilele trecute mergeam pe stradă cu părintele Dorin Opriş, de la Alba Iulia, venit într-o vizită la Chişinău. Mergeam pe bulevardul Ştefan cel Mare şi discutam. S-a apropiat de noi un tânăr şi i-a spus: “Eşti din România? Du-te la tine acasă!””, povesteşte pr. Cojocaru.

Tabloul trist al unei provincii româneşti

Deşi au trecut mai bine de 20 de ani de la obţinerea independenţei de stat şi de la ieşirea (oficială) de sub dominaţia Moscovei, rusificarea e un  proces încă în desfăşurare în Basarabia. Subtil sau mai puţin subtil, pe căi indirecte sau făţiş de-a dreptul, puternicul vecin de la răsărit îşi manifestă nestingherit tendinţele dominatoare. Nivelul de trai scăzut, salariile foarte mici, lipsa unor investiţii generatoare de dezvoltare şi de locuri de muncă, ruinarea acelor ramuri din industrie şi agricultură înfloritoare altădată, o clasă politică slabă şi sfâşiată de luptele pentru păstrarea intereselor proprii, dependenţa economică şi energetică de Moscova, toate acestea la un loc ţin ca în chingi o Basarabie încă debusolată în căutarea drumului său spre Europa, care să treacă şi prin România. Deşi comparaţia nu e deloc fericită, basarabenii trăiesc ca într-un “borcan”, în care intră puţin, foarte puţin “oxigen”. Atât cât să supravieţuiască...

Statul român unde e?

Ignoraţi complet de autorităţile de la Chişinău, foarte mulţi încă îmbolnăviţi de gândirea bolşevică, cu simpatii pro-comuniste, basarabenii  nu pot face altceva, vorba domnului Şarcov, decât să trăiască. Să-şi conserve entuziasmul, să nu înceteze să aibă idealuri, să nu-şi uite rădăcinile şi să spere. De la statul român au aşteptat foarte mult, iar dezamăgirea le-a fost pe măsură. “Politica statului român chiar n-o înţeleg, mai ales după 2004, când s-au introdus vizele. Polonezii de pretutindeni au un act special eliberat de statul polonez, cu ajutorul căruia pot vizita oricând, fără plată, orice muzeu din patria-mamă. Nouă, statul român ne-a pus o graniţă rigidă pe Prut.  Şcoli întregi din Republica Moldova vor să viziteze mănăstirile din România, muzeele. Dar e foarte greu să-ţi faci acte, în condiţiile în care populaţia e atât de săracă. Bun, nu-l faci cetăţean român, dar măcar oferă-i o facilitate de acest fel”, consideră conf. univ. dr. Vitalie Ojovan, şeful Catedrei de Filosofie şi Bioetică a Universităţii de Stat de Medicină şi Farmacie din Chişinău.

Românismul, un miracol în atare condiţii

Aşa stând lucrurile, e aproape incredibil că, după atâta opresiune sovietică, atâta denaturare a adevărului istoric, atâta manipulare şi intoxicare, filonul românesc  autentic a supravieţuit. Şi totuşi s-a putut, graţie celor formaţi în şcoala românească interbelică, educaţiei din familie şi credinţei. “Cred că în privinţa adevărului despre cine suntem şi de unde ne tragem, prima dată m-a trezit mama. Căci noi, la şcoală, învăţasem orbiţi de ideologia sovietică. Nu ştiam nimic altceva. Iar mama mi-a trezit dragostea pentru credinţă. Pe urmă mi-am dat seama - credinţa nu poate să existe în afara neamului. Când am înţeles asta, am pus cap la cap lucrurile pe care le auzisem în sat, de la bunici, de la mama, din cărţile pe care începusem să le citesc. Pe la 28 de ani eram trezit de-a binelea. S-au păstrat, cu ajutorul familiei şi al bisericii, limba, credinţa, obiceiurile, istoria, dar  voinţa şi dârzenia noastră nu s-au păstrat, pentru că ruşii ne-au apăsat şi ne-au spălat creierele continuu”, consideră Petru Şarcov, directorul Editurii “Cu drag” din Chişinău.

Acum, în Republica Moldova, o mână de intelectuali luptă încă pentru ideea de românism şi pentru o limbă românească corectă şi curată. Cu un entuziasm nebun, lipsit de interese personale, aproape de neînţeles în spaţiul de dincoace de Prut, unde azi, dacă te declari patriot, eşti etichetat rapid ca naţionalist, legionar sau extremist. Pr. Viorel Cojocaru, pr. Petru Buburuz, Petru Şarcov, directorul Editurii “Cu drag”, conf. univ. Vitalie Ojovan, scriitorul Vlad Pohilă, Valentina Butnaru, preşedintele Societăţii Limba Noastră cea Română, sunt doar câţiva dintre cei care-şi canalizează toate energiile pentru cauza românească. “Noi strigăm din '90 încoace că nu putem supravieţui fără România. Şi n-o să ne oprim. Am fost de curând din nou peste Prut. În afara lipsurilor curente, care ne apasă pe toţi, acolo oamenii măcar au o ţară... “, spune, cu tristeţe, Petru Şarcov.

Dar poate cea mai frumoasă şi mai pilduitoare lecţie de patriotism am primit-o, în cele două zile cât am stat în Chişinău, de la un tânăr de doar 21 de ani, Corneliu Plop. Un băiat în care conştiinţa naţională s-a trezit devreme şi care m-a uimit prin adâncimea de gândire, prin cultura generală solidă, dar mai ales prin felul sincer, curat şi pătimaş în care simte, trăieşte şi gândeşte româneşte. “Românismul, în cazul meu, nu e ceva ce am primit teoretic doar. Aici m-a ajutat mult biserica. În biserică, românismul e la el acasă”, spune Corneliu.

Vorbeşte chibzuit şi se corectează mereu, din dorinţa de a vorbi cât mai aproape de forma literară. De limba română cea adevărată s-a îndrăgostit din desenele animate difuzate de un post TV din România. Apoi, un unchi stabilit departe, la mii de kilometri de Moscova, i-a vorbit, vară de vară, despre strămoşi, despre ţară şi despre pământul românesc care nu se termină la Prut. Azi, Corneliu e împăcat cu mintea şi cu sufletul său. Ştie cine este, ştie cine i-au fost strămoşii. Îl revoltă, însă, cei din generaţia lui, adepţi ai moldovenismului. “Sunt cam mulţi “turişti” în ţara asta”, obişnuieşte să-i ironizeze.

Dacă, azi, dincolo de Prut, ar fi măcar 10.000 de tineri care gândesc ca el, poate n-ar fi totul pierdut.