Monahia Irina: „Ceea ce pentru mine, ca român, e puțin sau nesemnificativ din punct de vedere material, în Tanzania este vital”
Era la începutul anului 2010 când monahia Irina, viețuitoare la Mănăstirea Dintr-un Lemn, avea să-l însoțească pe Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Teofan, alături de monahia Ecaterina și de părintele Nicodim Petre, în vizita desfășurată la Centrul misionar al Mitropoliei de Irinoupolis şi Seychelles din Tanzania. Din acel moment, viața maicii Irina s-a schimbat: în fiecare an petrece în jur de 7-8 luni ca misionară ortodoxă în țara africană, ajungând să le știe localnicilor limba și obiceiurile, trăirile și neajunsurile, tristețile și zâmbetele.
Stând puțin de vorbă cu maica Irina am realizat că, odată cu schimbarea vieții ei personale legată de Tanzania, s-a mai întâmplat ceva: s-a schimbat mult în bine viața personală și comunitară a localnicilor tanzanieni – copii și adulți – care au cunoscut-o.
Pentru început, maică Irina, am dori să ne spuneți cum ați ajuns ca, din chilia unei mănăstiri românești și din ascultarea unei vieți de obște, să fiți în ultimii ani parte activă a activității misionare a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei în Tanzania? Ce ați simțit prima dată când ați călcat pe pământ tanzanian?
Când inițiativa Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Teofan – aceea de a desfășura o activitate misionară într-o țară africană – s-a concretizat odată cu invitația Înaltpreasfinţitului Părinte Dimitrios din Tanzania, Mitropolit de Irinoupolis şi Seychelles, eram la Mănăstirea Dintr-un Lemn din județul Vâlcea. Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Teofan își dorea de foarte multă vreme să ajute o țară din Africa și, odată ce am auzit că lucrurile s-au așezat în acest sens, am luat hotărârea, cu binecuvântare, să mă alătur și eu acestei inițiative de sprijinire a misiunii din Tanzania.
Când am pășit pentru prima oară pe pământ tanzanian, impactul a fost destul de mare și de brusc. În drum spre Tanzania, am văzut parțial și în trecere Dubaiul și îmi amintesc și acum de reacția mea când am văzut o șopârlă pe peretele în camera în care urma să dorm luni. Am ajuns în luna ianuarie în Tanzania, timp în care această țară africană este foarte frumoasă din punct de vedere al mediului înconjurător: totul era verde, ca în aprilie la noi, de Paști. Am văzut lanurile de porumb și, la o privire mai atentă, am observat și colibele localnicilor cu acoperiș de stuf, care abia se zăreau din cauza înălțimii reduse. De la început m-au impresionat locanicii, căldura emanată de ei. Când am ajuns, fiind împreună cu IPS Părinte Mitropolit Teofan, ne-a întâmpinat mitropolitul locului cu preoții, iar oamenii țineau în mâini crenguțe de copaci și dansau cu bucurie pe marginea drumului.
Prima vizită, cea din luna ianuarie 2010, a durat aproape trei luni și pot spune că a fost suficientă. Pentru oricine vine din Europa, prima vizită în Tanzania, deși nu aș vrea să spun că te dărâmă, dar totuși lucrurile sunt atât de altfel decât la noi – oamenii, copiii, situația materială, mâncarea, grija la tot ce mănânci și atingi – încă ai nevoie de o perioadă de acomodare. A urmat o nouă vizită, tot alături de IPS Părinte Mitropolit Teofan, părintele Ioan de la Mănăstirea Popăuți, părintele Ioasaf de la Mănăstirea Lupșa și maica Anastasia, în anul 2011, în care eu am rămas cinci luni; țin să menționez că în intervalul dintre aceste două vizite s-au construit în zona în care activăm în Tanzania și două biserici cu fondurile Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, cu ajutorul unor mănăstiri din Moldova şi din ţară. Locașurile de cult au fost închinate Sfântului Ioan Botezătorul și Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași. În anul 2012 nu am ajuns în Tanzania, iar din 2013 până în prezent petrec șapte-opt luni în fiecare an acolo.
Cum a fost la început și cum este acum o zi obișnuită din viața dumneavoastră ca misionară ortodoxă în Tanzania?
Activitatea mea acolo, de cele mai multe ori alături de o altă maică româncă, se desfășoară la Centrul misionar-ortodox din Kidamali, construit și deschis prin 2004-2005 de IPS Părinte Dimitrios și coordonat astăzi de PS Părinte Agathonicos.
„Maicile de la Iași au făcut în Tanzania activitatea misionară «unghiera»”
Amintea și părintele Nicodim Petre, în primele impresii după vizita în Tanzania, că maicile de la Iași au făcut în Tanzania activitatea misionară „unghiera”, fiindcă am cumpărat unghiere și, după cum toți copiii de acolo aveau unghii mari, am trecut imediat la îngrijirea acestora. Îmi vin în minte și acum în special copilașii mai mici, purtați în brațe de frați sau surori, care doar întindeau mânuțele ca să le tăiem unghiile. Ne ocupam de igiena copiilor, îi spălam. Totodată, ne-am ocupat și de îmbrăcămintea celor mici. Una dintre preocupările noastre din primele zile a fost să cumpărăm o mașină de cusut, fiindcă îi vedeam cu hainele rupte și cu cămășile de-abia ținându-se pe elevii care se întorceau de la școală și treceau prin curtea noastră – centrul nostru nu avea gard pe atunci. Am găsit la centru, aduse și rămase de la IPS Părinte Dimitrios, și nasturi, și ace, și ațe, și materiale, așa că ne-am apucat să coasem; din orice material croiam o fustiță, o bluză, o cămașă și îi schimbam pe elevii mai mici acolo pe loc, iar hainele lor le cârpeam, le reparam și le înapoiam.
Lucrurile acestea ne ocupau destul de mult timp. Nu numai în primul an am făcut acestea, ci am continuat și în anii viitori, văzând activitatea ca fiind foarte importantă, în condițiile în care majoritatea dintre părinții elevilor nu au acasă ac și ață. Elevii tanzanieni poartă obligatoriu uniformă, iar această uniformă este foarte importantă, căci fără ea copiii nu sunt primiți la școală. Sunt copii care din cauza unei banale uniforme de 10-15 euro nu merg la școală și rămân analfabeți pentru tot restul vieții. Uniforma și pantofii – aceștia pot fi și de gumă, dar neapărat pantofi, nu papuci de casă – sunt obligatorii ca să poți beneficia de învățământ în Tanzania. Ca să vă dați seama mai bine de situația elevilor tanzanieni, menționez faptul că miercurea aceștia au zi scurtă la școală – doar intervalul orar 7.00-13.00 – pentru că e zi de spălat uniforme. Poate părea hilar pentru noi, dar e un lucru foarte practic și necesar acolo: majoritatea elevilor având doar o singură uniformă, pentru a nu deveni aceasta foarte murdară, au instituit o zi cu program special de spălat uniforme. De asemenea, am cusut uniforme și trăistuțe pe care copiii le foloseau ca ghiozdănele. Am cusut trăistuțe din tot felul de materiale, din tot ce am putut, chiar și din fețe de perne, fiindcă i-am văzut că purtau în spate când mergeau la școală pungi de nailon prinse cu un fel de iederă, de vrej.
Elevii tanzanieni de școală generală pe care i-am văzut eu au în general două caiete, unul dictando și unul de matematică, pe care-și iau notițele la toate materiile – la începutul caietului la o materie, pe la mijloc la alta și tot așa. Nu au cărți, nu au manuale, iar profesorii lor încă predau după propriile notițe din școală, după caietele lor personale. Am avut cereri din partea directorului unei școli generale și din partea unei directoare de la o școală din alt sat pentru atlase, pentru că profesorii predau, mai ales la țară, din auzite. Cărțile sunt foarte scumpe și, de aceea, nu-și permit nici școlile achiziționarea lor. De asemenea, prin intermediul centrului, noi asigurăm, de două ori pe săptămână la școala generală și o dată pe săptămână la o școală dintr-un sat vecin, frecvența orelor de religie. Referitor la educație, m-a mirat și m-a impresionat foarte mult și următorul lucru: am văzut în primele zile unii elevi cu un fel de ghirlande, de sârmă sau de vrej uscat de iederă, unde erau înșirate dopuri găurite de peturi: erau numărătorile lor.
Programul misiunii noastre în Tanzania consta și în dăruirea în fiecare zi, la circa 300 de copii, seara, după slujba Vecerniei, a unei căni de lapte și a unui pachet de biscuiți. Mai pe la început, umpleam mașina cu încălțăminte sau biscuiți pentru copii și o împărțeam în sate; era mai dificil, fiindcă trebuia să mergi mai întâi în oraș, pe drumuri neasfaltate, apoi să te întorci și ne descurcam destul de greu. În ultima perioadă ne-am gospodărit și avem acum și un fel de program de mănăstire. Sunt două biserici în cadrul centrului, una mare care ține loc și de biserică parohială pentru duminică și o bisericuță pe care în timp am organizat-o să funcționeze ca biserică de mănăstire. Pot spune că avem acum și două monahii localnice, două surori de mănăstire, iar viața duhovnicească e mult mai așezată; nu e numai voluntariatul și plecatul cu ajutoare prin parohii. Mai așteptăm și alte două-trei tinere care vor să ni se alăture la mănăstire să termine liceul; trebuie să ne ocupăm și de ele, fiindcă nu au avut o carte ortodoxă, nu au avut posibilitatea să citească viața unui sfânt, nu au văzut o fotografie cu o mănăstire ortodoxă. De aceea, trebuie să o luăm de la zero și cu ele, cu răbdare, pentru că, în general, tanzanienii sunt un popor destul de lent. Mulți care vizitează Tanzania cred că localnicii sunt leneși, însă lucrul acesta e fals; pur și simplu nu au avut condiții de educație și de viață favorabile.
„Noi nu vorbim în cazul creștinilor din Tanzania de a avea ceva în plus”
În afară de problema educației, ce alte neajunsuri majore întâmpină locuitorii din Tanzania? Cum stau la capitolul apă potabilă?
Alte probleme majore sunt hrana și bolile. Media de vârstă în Tanzania este la femei 50-52 de ani, iar la bărbați sub 50. Foarte puțini vârstnici am văzut personal în Tanzania, principalele cauze de mortalitate sunt tifosul, malaria și SIDA. Unii nu au certificat de naștere, alții nu au certificat de căsătorie. Familia nu este ca la noi – un bărbat, soție și copii – acolo, sub influența musulmană, un bărbat poate avea și într-un sat, și în altul, soții cu doi-trei copii pe care îi ajută sau nu-i ajută, iar viața merge mai departe, într-o normalitate a lor. Acesta este și lucrul care te obosește cel mai mult, de fapt: tot ceea ce ai învățat în viața ta de până acum că e bine sau că nu e bine la ei e amestecat și nu-i poți convinge foarte ușor că ceea ce spui tu e adevărat.
În privința apei, cred că au rămas totuși puține sate fără apă. Există puncte de unde localnicii se pot aprovizona cu apă de la robinet; 2-3 astfel de puncte de alimentare la 1.500-2.000 de persoane. Problema e că doar o dată sau de două ori pe săptămână poți să te aprovizionezi cu apă de la aceste puncte de colectare și se formează astfel cozi imense; toate femeile tanzaniene încearcă să-și procure și să strângă ca zestre și ca bogăție acasă găleți de plastic goale, ca să poate să-și țină apa. De aceea, sunt foarte necesare fântânile și, slavă Domnului, PS Părinte Agathonicos, de trei ani de când este episcop, a făcut peste 7-8 fântâni, forate la 150, 170 sau chiar 180 de metri adâncime. A forat chiar și în stâncă, într-o zonă mai muntoasă, până a găsit apă bună, îndestulătoare, apă curată, bună de băut. Dacă sapi o fântână la 5-6 metri, cum am făcut și noi la început, apa din ele după o vreme ori seacă, ori nu e foarte bună pentru consum și poți să o folosești doar la uz menajer. Și tifosul, și foarte multe dintre probleme lor de sănătate cu stomacul, și diferiți paraziți intestinali la copii sunt din cauza apei. Localnicilor li s-a recomandat de la spital să fiarbă apa și apoi să răcească pentru consum chiar și apa de la punctele de colectare, ceea ce înseamnă că nici acolo lucrurile nu sunt în ordine. Ei au reușit să capteze apa potabilă a unor izvoare din munți, cu care reușesc să alimenteze și până la zece sate, dar probabil că bazinele în care apa este depozitată nu sunt igienizate. În sezonul ploios, cam din decembrie până în aprilie, lucrurile stau mai bine în privința apei.
Ultima întrebare din această primă parte a interviului nostru se referă la dilema unor conaționali, uneori sinceră, alteori menită doar să mascheze dezinteresul și pasivitatea, a ajutorării creștinilor din Tanzania. De ce noi, creștini ortodocși români, ar trebui să ne implicăm în campania umanitară demarată de Arhiepiscopia Iașilor și să-i ajutăm pe semenii din Tanzania? Nu avem oare și noi „Tanzania” noastră, nevoiașii noștri?
Noi nădăjduim că activitățile noastre misionare demarate în Tanzania vor fi înțelese de persoane care știu cu adevărat situația de acolo și simt pulsul activităților caritabile desfășurate. Noi nu vorbim în cazul creștinilor din Tanzania de a avea ceva în plus, cum ar fi 100 de lei în plus față de alocația copiilor sau ceva de genul, ci vorbim de 100 de lei care sunt nu foarte importanți, ci esențiali. De acești 100 de lei poate depinde educația și viitorul unui copil tanzanian. Știu cazuri în care o mamă cu patru copii nu și-a mai dat ultima fetiță la școală, fiindcă nu avea uniformă. Ei, poate cu exact acești 100 de lei veniți din România, un copil din Tanzania poate să învețe și va ști și el să se iscălească și să citească mai târziu o poveste.
În altă ordine de idei, nu cred că o familie din România – poate chiar și cea mai săracă din țară – nu știe ce înseamnă pâinea sau nu știe ce înseamnă carnea gătită sau un ou. Prețurile la alimente din Tanzania sunt la fel ca în Europa, în condițiile în care salariul mediu pe lună e între 25-40 de euro. De aceea, când ne vom așeza la mesele îmbelșugate, să ne gândim și la creștinii din Tanzania. Poate va lucra Dumnezeu în inimile unora dintre români să înțeleagă că, de fapt, ceea ce pentru mine, ca român, e puțin sau nesemnificativ din punct de vedere material, în Tanzania este esențial, e vital.
(Va urma)
***
La Sasambo, sub ocrotirea Sfântului Nicolae
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro