Înmormântarea a fost precedată de slujba Sfintei Liturghii, săvârşită de IPS Teodosie în Biserica „Sfântul Nicolae“ a parohiei Stăniţa, Protopopiatul Roman, judeţul Neamţ. După cum ne-a relatat pr. Constantin Gherasim, inspector în Probleme de tineret şi mass-media al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, la finalul slujbei, la care au slujit şi asistat preoţi din Eparhia Romanului şi Bacăului şi din alte eparhii ale Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, IPS Calinic a adresat câteva gânduri din partea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pentru familia Preasfinţitului Ioachim Băcăuanul: „Iubit de cei din jur şi de familia sa, domnul Neculai Giosanu reprezintă pentru cei care l-au cunoscut şi iubit modelul de «părinte creştin», înnobilat de virtuţi, un tată care şi-a crescut copiii în dragoste faţă de Dumnezeu şi de neam, care s-a bucurat să ştie că doi din cei opt copii ai săi au ales viaţa monahală, devenind slujitori vrednici ai Bisericii noastre: Preasfinţitul Părinte Ioachim Băcăuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, şi stavrofora Iosefina, stareţa Mănăstirii Văratec, din judeţul Neamţ. Un om care şi-a dedicat toată viaţa familiei sale, un om bun gospodar, harnic şi darnic, cu o înţelegere profundă a rostului vieţii, a încercărilor şi suferinţelor, a bucurie şi binecuvântării lui Dumnezeu. Bunul Dumnezeu l-a binecuvântat pentru credinţa sa cu o familie frumoasă, plină de iubire şi recunoştinţă“.

În continuare a fost transmis de către pr. Constantin Sturzu, consilier cultural al Arhiepiscopiei Iaşilor, mesajul de condoleanţe al Înalt Preasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. Cuvinte cu o profundă încărcătură duhovnicească au fost rostite şi de IPS Arhiepiscop Teodosie şi de PS Episcop Calinic Botoşăneanul.

„Bătrâni şi tineri din frumoasa comună nemţeană Stăniţa l-au petrecut pe răposatul părinte Neculai Giosanu pe ultimul drum, însoţind prin cântări şi rugăciuni soborul ierarhilor. Localitatea Stăniţa a devenit pentru câteva ceasuri un veritabil centru al Ortodoxiei româneşti. Membri însemnaţi ai Sfântului Sinod au arătat un semn de preţuire pentru valorile spiritualităţii româneşti născute pe aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu“, a mai spus pr. Constantin Gherasim. Amintim că în seara zilei de miercuri, 23 ianuarie, IPS Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, s-a rugat în biserica parohiei Stăniţa pentru sufletul robului lui Dumnezeu Neculai Giosanu.

S-a dus şi moş Neculai Giosanu, din răzeşescul sat Stăniţa din ţinutul Romanului

Am săvârşit slujba de înmormântare a celui care timp de 88 de ani s-a numărat printre cei care au purtat cu demnitate numele sfânt al ţării, deodată cu steagul luptei pentru apărarea vetrei părinteşti şi a brazdei veşniciei în cel de-al Doilea Război Mondial.

Da, satul şi ţara au fost ctitorite de sfântul om de la ţară, căruia, deşi i s-a luat totul, nu i s-a putut lua însă credinţa, tradiţiile, riturile, ceremoniile, poveştile, legendele. Din fericire, acestea încă vibrează în realitatea vieţii contemporane.

Iscusinţa omului de la ţară a căpătat consistenţă, revelată în operele sale răspândite în toată lumea - de la Columna din inima Romei la marile catedrale, ctitorite pe relicve de martiri, precum şi la multe alte opere cu rezonanţă în timp, în istorie şi în veşnicie.

Da, marile civilizaţii ale lumilor vechi sunt produsul omului de la sat.

Casele ţărăneşti, portul şi folclorul popular sunt o moştenire care nu poate fi abandonată.

În această atmosferă de lumină şi spiritualitate a lumii satului, am săvârşit şi noi astăzi, Biserica, în totul ei: arhierei, preoţi, diaconi şi cântăreţi, credincioşi şi credincioase, când ţara retrăieşte momentul sfânt al Unirii Principatelor, slujba de înmormântare a lui Neculai Giosanu, consăteanul vostru, care se întoarce la obârşia sa, adăugându-se celor de mult plecaţi pe tărâmul celălalt, purtând numele sfânt al ţării şi al sfintei noastre Ortodoxii - tezaurul tuturor rodniciilor.

Deşi, în biografia sa nu se înscriu titlurile unor şcoli de renume, acestea lăsându-le pe seama copiilor şi ale nepoţilor, pentru el Biserica a fost o adevărată şcoală pe întreg parcursul vieţii sale. Aici s-a întâlnit cu Dumnezeu şi cu Evanghelia Sa, propovăduită de Sfinţii Apostoli, sub semnul cărora s-a şi născut.

Un om a cărui viaţă a fost sub semnul cifrei 8, semnul veşniciei, şi-a lucrat mântuirea, fie în deschiderile dimineţii, fie în ostenelile zilei, fie în murmurul tăcut al nopţilor.

Pentru el, munca nu a fost un scop în sine, ci o condiţie a existenţei, fără de care sărbătorile nu puteau fi trăite în intensitatea lor, semne văzute ale împlinirii sufletului.

Optimismul său pentru viaţă îşi trăgea seva din roadele muncii lui dobândite cu multă jertfelnicie, din bătăturile palmelor ce se vindecau muncind şi mai ales din modul în care şi-a crescut şi rânduit, împreună cu scumpa sa soţie, cei opt copii, patru băieţi şi patru fete. Din păcate, soţia s-a strămutat la cele veşnice dureros de timpuriu, cu aproape patru decenii în urmă.

Parcă îl vezi cu coasa în spinare înainte de ivitul zorilor, cu straiţa în care purta bruma de pâine şi sare; parcă îi auzi graiul de îndemn al boilor răstigniţi în jug, însă nu pe moşiile altora, pentru o brumă de mălai, ci pe propriile moşii primite ca zestre de la părinţii lui Ion şi Marghioala Giosanu, de mult plecaţi în veşnicie.

Se spune că fiecare om de la ţară este împărat şi că viaţa sa este o împărăţie, în care semnul de nobleţe nu îl constituie averea, ci curăţia sufletească şi credinţa cu miros de veşnicie.

În fiecare fir de iarbă, în fiecare floare, în fiecare plantă întrevedea rosturile tainelor divine fără de număr, roadele pământului fiind, ca şi-n actul procreator, o împreună conlucrare a omului cu Dumnezeu.

Era omul care dădea sens şi dimensiune lucrului bine făcut. Pentru el, pomii sădiţi, fântânile sau troiţele construite pe marginea drumului sau pe la răscruci au fost întotdeauna o cale de înveşnicire.

Niciodată nu a judecat pe semenul său, iar semnul vădit de sănătate morală a fost aplecarea sa spre cele sfinte, spovedindu-se şi împărtăşindu-se cu bună rânduială; Dumnezeu a fost o constantă a vieţii sale, cu care s-a sfătuit precum odinioară patriarhii biblici.

La sat, dragostea iruptă din trăirea credinţei acoperă toate actele omului, om care crede totul, nădăjduieşte totul şi suferă împreună cu ceilalţi, mai ales când aceştia trec prin încercări. Şi putem spune fără să greşim că era considerat de consăteni măsura, echilibrul şi dreptarul comunităţii sale. Era un fel de memorie vie a satului. Da, el ştia locul pogoanelor sătenilor, el ştia necazurile şi bucuriile familiilor lor, el încerca să le dea sfaturi pe măsură, drept remedii ale stărilor de fapt!

A fost omul răbdării şi al lucrării, omul rugăciunii şi al privegherii, al păcii şi al dreptei socotinţe. Nu s-a mândrit, nu s-a trufit, nu s-a bucurat de nedreptate, nu a cârtit, nu a bârfit răul altuia. Un astfel de om merită să fie înscris în cartea de onoare a satului ca unul care chiar a crezut în veşnicia satului său de răzeşi, ctitorit de sfinţii noştri voievozi!

Neculai Giosanu a fost un exemplu prin aşezarea sa spirituală, prin bucuria muncii, prin înţelepciunea, buna chibzuinţă şi curăţenia sufletului său. Da, fără ca să exagerez, chipul lui Dumnezeu se reflectă mai cu prisosinţă în acest model caracterial al omului de la sat, mai ales că pentru el sacrul devine o structură de conştiinţă, astfel încât între sacru şi profan nu mai există antiteză, ci complementaritate.

Religiozitatea omului de la sat are o dimensiune cosmică, surprinsă în relaţia sa de iubire cu tot ceea ce îl înconjoară. Frescele unor biserici îl surprind în urma plugului îmbrăcat în straiele de sărbătoare, ca la Înviere.

Consăteanul vostru a învins moartea prin conştiinţa faptului că şi aceasta face parte dintr-un ritm cosmic, rânduit de Dumnezeu. A murit împăcat cu lumea şi cu Dumnezeu, primenit sufleteşte şi trupeşte, lăsându-şi prin testament agonisita celor opt vlăstare, cu doar două zile înaintea sfârşitului său.

Moartea, pentru el, este ca o finalitate căreia i-a subordonat toate faptele sale în vederea înveşnicirii.

Aşadar, să-l petrecem în tăcere pe cel care a reuşit să fie un soţ şi un tată prin excelenţă, pentru a nu-i tulbura, cu zgomotele noastre, somnul nemuririi, în care vorbeşte cu Dumnezeu pe limba neamului său, bucurându-se, de dragostea, de bunătatea şi blândeţea, de atenţia şi ocrotirea, de dreptatea şi mila Celui cu Care de nenumărate ori s-a împărtăşit.

Fie ca sufletul lui, pentru rugăciunile celor 12 monahi şi un vlădică, odrăsliţi din neamul său, precum şi ale Bisericii deopotrivă, să fie recompensat pe măsura credinţei şi a faptelor sale în împărăţia cerurilor.

Epitaful pe care îl aşternem astăzi în semn de preţuire şi recunoştinţă pe mormântul său este acela că Părinţii nu mor niciodată, ci durează în timp, în istorie şi în veşnicie!

Drum bun, frate Nicolae, spre împărăţia lui Dumnezeu! Sunt convins că merinde de drum ţi-ai agonisit cu prisosinţă!

(cuvânt rostit de PS Calinic Botoşăneanul la înmormântarea tatălui PS Ioachim Băcăuanul, Neculai Giosanu)