Psihologia existenţialistă şi psihoterapia ortodoxă,

autor: Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos,

Editura Doxologia

O caracteristică specifică lumii de azi este căutarea unei forme eficiente şi cuprinzătoare de psihoterapie sau, mai general spus, de terapie a individului. Peste tot, oamenii sunt invadaţi de probleme care pot evolua în boli de natură „psihică“. Aceste boli sunt, din perspectiva psihoterapiilor laice, fie expresia unor dezechilibre psihice datorate unor factori diverşi, specifici comunităţilor umane aglomerate, fie încercări susţinute de evadare din lumea reală, devenită insuportabilă, într-una imaginară, fantastică.

O altă cauză majoră a bolilor pare să fie, cel puţin în viziunea lui Victor Frankl, fondatorul logoterapiei, lipsa de sens a vieţii, care se manifestă sub forma unui aşa-numit vid existenţial.

În scurte cuvinte, soluţionarea propusă de şcolile laice de psihoterapie se poate reduce, în genere, la încercarea scoaterii individului din criză şi a „reechilibrării“ sale psihice. Nu este locul aici să analizăm valoarea, veridicitatea şi eficienţa acestor forme de terapie, deşi un asemenea demers clarificator pare a fi destul de necesar şi aşteptat, ci să constatăm prezenţa lor masivă deja, chiar şi în spaţiul românesc. Din această cauză, cel puţin, considerăm că mesajul acestora nu mai poate fi trecut cu vederea.

De partea cealaltă, Biserica, al cărei mesaj fundamental este chemarea universală spre dobândirea veşnicei împărăţii a cerurilor împreună cu Mântuitorul Hristos, a avut dintotdeauna o grijă atentă pentru soluţionarea problemelor existenţiale ale oamenilor. Ca o adaptare firească la conceptele culturii contemporane, a apărut, nu de multă vreme, şi termenul de „psihoterapie ortodoxă“, ca o provocare adresată tuturor, inclusiv psihoterapiilor din afara Bisericii, dar şi ca o ieşire venită în întâmpinarea oamenilor care trăiesc, totuşi, într-un anume mediu, pliat pe coordonate culturale specifice modernităţii şi post-modernităţii, esenţial diferite de cele de acum câteva sute de ani, de pildă.

Însă, ce se înţelege prin acest concept oarecum nou în spaţiul bisericesc? Departe de a fi o inovaţie sau o formă de secularizare a fondului credinţei creştine, psihoterapia ortodoxă nu este nimic altceva decât acelaşi crez al Bisericii lui Hristos prezentat, dar mai ales practicat după un principiu foarte concret, şi anume: promovarea artei vindecării sufletului prin mijlocirea învăţăturii Sfinţilor Părinţi (atât cei vechi, cât şi cei mai noi). Este adevărat că acest curent nu apare doar ca o desfăşurare dinamică a Tradiţiei, ci şi pe fondul unei reale nevoi de terapie în interiorul comunităţii.

Psihoterapia ortodoxă îşi propune să-l aşeze pe om într-o relaţie corectă cu un Dumnezeu viu

În momentul de faţă putem afirma că asistăm la dezvoltarea unui adevărat gen literar dedicat psihoterapiei ortodoxe. Unul dintre cei mai importanţi şi cunoscuţi reprezentanţi ai acestui gen literar este mitropolitul grec al Navpaktos-ului, Hierotheos Vlachos, autorul multor lucrări dedicate psihoterapiei ortodoxe, între care cea prezentă, intitulată Psihologia existenţialistă şi psihoterapia ortodoxă.

Lucrarea este structurată în două părţi: în prima parte este prezentată logoterapia lui V. Frankl, iar în partea a doua este dezvoltată o interesantă sinteză a psihoterapiei ortodoxe, pe care autorul o pune oarecum în paralel cu logoterapia.

Cu toate acestea, trebuie reţinut dintru început faptul că în această carte nu se fac echivalări de nici un fel între cele două realităţi, care pornesc în demersul terapeutic de la premise diferite: psihoterapia ortodoxă este teocentrică, în timp ce logoterapia este antropocentrică. În demonstraţia sa, mitropolitul Hierotheos porneşte de la faptul binecunoscut celor familiarizaţi cu învăţătura Bisericii că întreaga tradiţie biblică şi patristică conţine o multitudine de expresii precum: vindecarea, tămăduirea sau terapia sufletului şi, de asemenea, de la convingerea că Ortodoxia este în esenţă o metodă terapeutică şi o educaţie terapeutică.

Sensul cuvântului grecesc ,,terapia“ este acela de „închinare sau adorare a lui Dumnezeu“

Trebuie menţionat aici că sensul primar al cuvântului grecesc „terapia“ este acela de „închinare sau adorare a lui Dumnezeu“, ulterior el va dobândi şi sensul de „tămăduire“ sau „vindecare“. Biserica mărturiseşte că este de ajuns o credinţă puternică în Iisus Hristos ca omul să treacă peste orice impas, peste orice problemă, oricât de dură ar fi aceasta. Exemple arhetipale în acest sens sunt tămăduirile Mântuitorului menţionate în Evanghelie, pentru care El cerea bolnavilor doar o credinţă neclintită în Fiul lui Dumnezeu. Dacă necredinţa ne poate prăbuşi în cea mai neagră deznădejde, credinţa - remarcă Sfântul Isaac Sirul - este în stare să-l ridice pe om deasupra oricărei neputinţe şi să-l ajute să depăşească chiar limitele firii: „Îndoiala din inimă bagă groaza în suflet, iar credinţa poate întări voinţa, chiar dacă ni s-ar tăia un mădular“.

Din acest motiv, psihoterapia ortodoxă prevede abia în al doilea rând o serie de rânduieli pe care credinciosul să le aibă în vedere în ceea ce priveşte dobândirea sănătăţii sufletului, precum şi a unor relaţii iubitoare cu semenii în interiorul comunităţii. Aşadar, praxis-ul (nevoinţa), care poate găsi echivalenţe formale şi în alte tradiţii sau şcoli terapeutice, urmează numai după mărturisirea exactă a credinţei în Dumnezeul treimic al Scripturii şi al Sfinţilor Părinţi. Prin urmare, practicile terapeutice sunt cuprinse în dezvoltarea inspirată a sfaturilor pe care Părinţii le dau pentru înfrângerea patimilor egoiste şi dobândirea virtuţilor, de regulă sub îndrumarea unui duhovnic.

Din perspectiva spiritualităţii ortodoxe, remarcă Hierotheos Vlachos, terapia presupune o legătură cu Dumnezeu, mijlocită de energiile Sale necreate. Vindecarea sufletului nu poate avea loc decât în atmosfera Duhului Sfânt: „De aceea şi terapia sufletului este în realitate dobândirea şi în acelaşi timp rodul Sfântului Duh“. Putem remarca, aşadar, că scopul, dar şi finalitatea psihoterapiei ortodoxe este realizarea unei continue relaţii cu Dumnezeu, iar persistenţa sufletului în această relaţie înseamnă persistenţa în starea lui firească de sănătate. În consecinţă, se poate înţelege că „finalitatea psihoterapiei ortodoxe nu este doar o anumită stare de eliminare a păcatelor şi a patimilor care generează bolile psihice, ci ea năzuieşte spre o reorientare a energiilor sufletului către primirea vederii duhovniceşti a lui Dumnezeu, ceea ce în minunatul limbaj al Tradiţiei înseamnă îndumnezeirea omului. Numai atunci când omul ajunge pe această ultimă treaptă a vieţii duhovniceşti se poate considera că procesul terapeutic s-a încheiat“.

Şcoala logoterapiei, aşa cum am amintit mai sus, este prezentată de mitropolitul Navpaktos-ului în prima parte a cărţii de faţă. Din multitudinea de curente terapeutice pe care autorul le-a cercetat, logoterapia reprezintă o alegere motivată calitativ. Hierotheos Vlachos a observat în logoterapie o formă terapeutică care, prin unele caracteristici specifice, s-ar apropia într-o anumită măsură de viziunea teologică şi duhovnicească a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Esenţa logoterapiei constă în încercarea de a găsi un sens real al vieţii, care totodată este unic şi personal, specific fiecărui individ în parte.

Poate că aportul cel mai important al logoterapiei, în calitate de ştiinţă terapeutică, este afirmarea necesităţii unui suprasens în viaţa omului. Această teză provine cu siguranţă din observarea caracterului limitat al lumii şi al tuturor sensurilor care se leagă de ea. Dar această finitudine a sensurilor lumii intră în contradicţie cu dorinţa omului de a poseda „ceva“ nelimitat sau setea de a se împărtăşi de o realitate inepuizabilă, fără sfârşit.

În final, intuim în structurarea pe care Hierotheos Vlachos a ales-o pentru cartea sa, plasând psihoterapia ortodoxă după prezentarea logoterapiei lui Frankl, o sugestie legată de identitatea suprasensului. Fără să nege efortul logoterapiei în găsirea unui sens vieţii, mitropolitul grec subliniază faptul că „tocmai teologia ortodoxă oferă cel mai mare sens, care este îndumnezeirea, comuniunea şi unitatea cu Dumnezeu. Din această perspectivă, se vede marea valoare şi semnificaţie a tradiţiei neptice, a aşa-numitei psihoterapii ortodoxe în epoca contemporană“. (Nicuşor Deciu)