Născut la 17 ianuarie 1871 într-o familie iubitoare de carte, tânărul Nicolae a finalizat cursurile primare şi gimnaziale în urbea natală, cu rezultate de excepţie: premiul I la sfârşitul fiecărei clase. Încă de pe atunci se întrezărea în fiul avocatului Nicu Iorga şi al soţiei sale, Zulnia, un june cu o memorie extraordinară. Citea foarte mult, reţinând pagini întregi cu o uşurinţă de invidiat. Între anii 1881-1886 a urmat prima parte a învăţământului mediu tot în oraşul Botoşani. În adolescenţă, a început să dea meditaţii ca să-şi câştige banii necesari procurării cărţilor atât de trebuincioase unui om însetat de cunoaştere. Ca elev de liceu, a publicat primele articole în foaia "Românul", scoasă de unchiul său, Emanuel Arghiropol, în oraşul Roman. Între 1886-1888 și-a continuat studiile liceale la Iaşi, cu aceleaşi excelente rezultate. Și-a însușit neobişnuit de repede încă două limbi, greaca şi latina, căci pe altele două, franceza şi italiana, deja le cunoştea. După promovarea bacalaureatului, tânărul botoşănean s-a înscris la Universitatea ieşeană; cu dispensă de la Ministerul Învăţământului, a susţinut toate examenele într-un singur an, absolvind Facultatea de Litere, specialitatea Literatură franceză, cu calificativul "Magna cum laude". Dornic de a-şi desăvârşi instrucţia cărturărească, proaspătul licenţiat s-a orientat către École Pratique des Hautes Études din Paris, Secţia Istorie-Filosofie, beneficiind aici de o bursă de cercetare. În anul 1891 și-a pregătit lucrarea de diplomă; concomitent, învăța asiduu engleza, adăugându-şi în palmaresul limbilor vorbite daneza, olandeza, suedeza şi norvegiana.

Doctor în drept la 23 de ani, membru al Academiei Române la 38 de ani.

Anul 1893 a adus multe împliniri în viaţa lui Iorga. Și-a continuat studiile postuniversitare la Berlin şi Leipzig, luându-şi doctoratul la doar 23 de ani. Cariera didactică a început-o la 25 de ani, ca profesor la Universitatea din Bucureşti, la Catedra de Istorie. În această perioadă munceşte enorm: conferenţiază la Ateneul Român ori la alte instituţii culturale însemnate din ţară, publică numeroase scrieri, fapt pentru care, după doar doi ani, 1897, ajunge membru corespondent al Academiei Române. Urmează o etapă la fel de prolifică din punctul de vedere al cercetării şi publicării de studii sau lucrări în volum, colaborând totodată la reviste de specialitate româneşti ori străine. În 1908 şi-a stabilit domiciliul la Vălenii de Munte, unde a organizat celebra Universitate Populară. Pentru imensa contribuţie la cunoaşterea trecutului istoric al neamului, la doar 38 de ani, a fost ales membru activ al celui mai prestigios for cultural al ţării, Academia Română. Anul 1918 l-a găsit pe inimosul patriot Iorga militând, prin conferinţe şi luări de poziţie, pentru victoria poporului român în lupta de reîntregire naţională, documentându-şi atitudinea prounionistă prin lucrări ce tratau despre apartenenţa Transilvaniei la România. Cât adevăr exprima afirmaţia lui Ion Agârbiceanu: "Scrisul d-lui Iorga era menit pentru sufletul românesc de pretutindenea. Nu voi greşi de voi spune că prin scrisul d-lui Iorga se deştepta mai întâi mândria noastră naţională". Atât de mult a dorit unitatea naţională, încât şi-a făcut din ea un deziderat într-un moment special al vieţii. Apropiaţii povesteau că, în timpul săvârşirii slujbei cununiei cu Ecaterina Bogdan, oficiată la Şcheii Braşovului, de unde provenea soţia, în Biserica Sfântul Nicolae, când preotul le punea cununiile, Nicolae Iorga a strâns-o de mână pe Catinca, şoptindu-i: "De acum voi lupta toată viaţa pentru Unirea Transilvaniei cu România".

Doctor Honoris Causa al Universității din Oxford

După Marea Unire, academicianul Nicolae Iorga a fost ales deputat, apoi preşedinte al primei Adunări a Deputaţilor din România recent reunită. La împlinirea a 50 de ani de viaţă, face un dar deosebit vieţii culturale româneşti: înfiinţează Şcoala Română de la Fontenay-aux-Roses lângă Paris. Este sărbătorit la acest ceas aniversar în ţară şi străinătate, prilej cu care se editează un volum omagial despre viaţa şi activitatea lui. În 1923, înfiinţează "Fundaţia Iorga", donându-i casa şi biblioteca din Capitală, iar peste un an, la Bucureşti, organizează şi conduce primul congres internaţional de bizantinologie. Manifestarea a avut un succes cu rezonanţă europeană. Neobositul cărturar şi-a împletit numele cu istoria, căci perioada premergătoare celei de-a doua conflagraţii mondiale şi-o dedică exclusiv trudnicei jertfe de cercetare şi punere în lumină a multor pagini strălucite din istoria şi civilizaţia românească. Călătoreşte şi conferenţiază neobosit în toate ţările europene; marile universităţi îl primesc cu fast, acordându-i distincţii academice. Bunăoară, în 1930, îl găsim pe Nicolae Iorga la Oxford, cu prilejul decernării titlului de Doctor Honoris Causa. Pe tărâm didactic i s-au recunoscut meritele în afirmarea învăţământului universitar, căci în anul 1929 devine rector al Universităţii din Bucureşti. Simultan cu responsabilităţile pe tărâm administrativ şi politic, Iorga publică, aidoma unui vulcan în erupţie, mare parte din cărţile sale, o veritabilă capodoperă a culturii româneşti. Cele peste 1.200 de volume şi 25.000 de articole ale lui Iorga l-au făcut pe părintele Nicolae Steinhardt să afirme: „E de neconceput, citindu-i bibliografia, să crezi că a mâncat, a dormit, a întemeiat o familie, a alcătuit un «ministeriu», a ţinut jurnale şi a predat cursuri, n-a lipsit de la nici o şedinţă parlamentară ori academică, de la nici o comemorare, de la nici o împărţire de premii, că a fost prezent «supt trei regi» în toate domeniile de activitate şi gândire, nu s-a dat în lături de a ţine vreun discurs ori a publica o broşură, că a străbătut lumea şi a uimitu-o”.

O viaţă monumentală, curmată violent

Într-o zi posomorâtă de toamnă târzie, 27 noiembrie 1940, existenţa remarcabilului creator de cultură s-a frânt violent şi dramatic, însă numele şi făptuirile sale au rămas, uluindu-ne şi astăzi. 

Adversarii politici veniţi să-i curme viaţa l-au găsit slujind cu nesfârşită ardoare pe altarul culturii „liturghia cuvântului scris”. Lucra la o istoriografie universală, una din cele mai complexe cărţi ale monumentalei sale opere. 

Nicolae Iorga, spunea Mircea Eliade, prin viaţa şi opera sa, reprezintă o "veritabilă civilizaţie". Subscriem aprecierii, plecându-ne cu pioşenie în faţa acestui mare român care a dăruit şi istoriei Bisericii Ortodoxe Române scrieri de referinţă. Dintre ele, să amintim doar câteva: Istoria lui Ştefan cel Mare, Povestea neamului românesc, Sate şi mănăstiri din România, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, Concepţia românească a ortodoxiei, Istoria românilor în chipuri şi icoane, Bizanţ după Bizanţ. 

Prin întreaga lui viaţă şi activitate, Nicolae Iorga reprezintă un dar luminos făcut de Moldova culturii şi spiritualităţii româneşti.