Până la urmă, tot smerenia este vârful tuturor virtuților. Dacă cineva are fapte bune și n-are smerenie, se răstoarnă din căruță; este în primejdie. Unii n-au fapte bune, dar au smerenie, căință, păreri de rău, pe aceia îi mântuiește Bunul Dumnezeu mai mult ca pe aceia care au fapte bune și li se pare că au ceva.

Un bătrân s-a rugat Bunului Dumnezeu întrebând ce fapte să mai facă, ca să se mântuiască. Și i s-a arătat îngreul și i-a zis: "Așa să te mântuiești, dacă cugeți astea: nimica sunt, nimica pot, nimica am. Și aceste cuvinte, tot un cuvânt sunt: smerenia. Și cine se smerește, caută să fugă de tulburări... În viața de obște, de tulburări nu poți fugi; numai atâta: să ții gura închisă, să zici "Doamne Iisuse...", și să răspunzi numai strictul necesar; cât este nevoie." Atâta am sporit în mănăstire: cât am ascultat de altul.

(Monah Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie și pocăință, Editura Agaton, Făgăraș. 2010, p.44)