Prinşi în vâltoarea tuturor grozăviilor cotidiene avem impresia că eforturile noastre sunt aproape insignifiante faţă de problemele fundamentale ale lumii în care trăim. În definitiv ce putem face noi, mici rotiţe într-un angrenaj gigantic, pentru a putea schimba ceva cu adevărat. În ciuda diferenţei aparente de anvergură dintre „complexitatea” lumii şi „micile” noastre probleme, lucrurile cu adevărat importante pentru noi sunt întotdeauna la îndemână. Acest adevăr este de multe ori ascuns de teama pe care o avem faţă de marile forţe care schimbă lumea. Teama acesta este cu atât mai mare cu cât nu ne este clar niciodată care sunt aceste forţe şi ce se ascunde în spatele lor. Pornind de la această opacitate ajungem la concluzii din ce în ce mai pesimiste cu privire la viitorul nostru şi la importanţa pe care o avem noi în raport cu „omenirea”. Ni se pare că suntem striviţi de masivitatea şi atotputernicia acestor forţe cu care nu se poate măsura nimeni şi că nu există nici nu portiţă de scăpare. 

            Această concluzie însă este falsă. Şi sunt mai multe motive pentru care ea este falsă. Un prim motiv ar fi că este incompatibilă cu mesajul Evangheliei şi cu credinţa ortodoxă. Nu trebuie niciodată uitat cuvântul Mântuitorului care ne spune explicit. „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16,33). Pentru cel care crede în Hristos nimic nu este imposibil. Lumea cu toate forţele ei a fost biruită de Hristos, iar cei ce cred în El vor fi părtaşi la această biruinţă. Acest lucru nu este o metaforă, nici măcar un adevăr teoretic ci este un adevăr practic. Hristos va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor, nu avem de ce să ne temem din afara noastră. Cât rămânem în credinţă şi în adevăr nimic nu ne poate vătăma. Singura noastră vulnerabilitate este situată înăuntrul nostru.

            Acest lucru schimbă complet perspectiva. Pentru că ne arată că noi nu ne temem de ceea ce ar trebui să ne temem. Ne temem de lume, deşi lumea nu ne poate face nimic, dar nu ne temem de noi, de slăbiciunile, necredinţa şi apostazia noastră, care ne pot  răni de moarte. Pentru că lumea nu îl poate depărta pe Hristos de noi, ci doar noi puteam să ne depărtăm de El , prin păcatele noastre şi mai ales prin păcatul mândriei, rădăcina tuturor păcatelor, care funcţionează mult mai simplu decât am crede. El substituie credinţei în Dumnezeu credinţa în sine. De aici vin şi cele două surse ale nefericirii noastre. Pe de-o parte credem că putem face orice fără Dumnezeu, şi pe de altă parte observăm practic că nu putem face chiar tot ce dorim. De aici ajungem să urâm lumea, pentru că nu ne îndeplineşte dorinţele noastre, căzând în deznădejde. Dar lumea nu este făcută să ne îndeplinească dorinţele noastre. Ea este doar un suport neutru în care se pot împlini dorinţele noastre. Dacă dorinţele noastre tind către Dumnezeu atunci Dumnezeu ni le va împlini. Dacă în schimb dorinţele noastre nu au legătură cu Dumnezeu atunci altcineva ni le va îndeplini, dar nu din mărinimie şi dragoste, ci din interes şi în scopul de a ne face robi şi nu întotdeauna ci doar atât cât va fi nevoie pentru a ne stăpâni. Odată ce vom ajunge robi atunci nu vor mai conta dorinţele noastre, ci doar dorinţele celui care ne stăpâneşte. Însă nici măcar acum lumea nu ne stăpâneşte, ci voia noastră proprie care s-a pus de bună voie în slujba altcuiva decât a lui Dumnezeu.

            De aceea nu de lume trebuie să ne temem, ci de păcatele noastre. Noi suntem principala noastră problemă, nu lumea şi forţele ei oculte. Acest lucru nu înseamnă că nu există aceste forţe, dar ele sunt neputincioase atâta vreme cât noi nu ne punem de bună voie în slujba lor, şi nu le transformăm în idoli la care ne închinăm în locul lui Dumnezeu.  Acesta este paradoxul, cei care aparent urăsc lumea şi se simt neputincioşi în faţa ei sunt de fapt cei care o iubesc peste măsură şi se închină ei, iar frustrarea lor este doar că lumea nu le împlineşte lor dorinţele. Cel care îl iubeşte pe Dumnezeu nu se îndepărtează de lume pentru că o urăşte, ci pentru că iubindu-l pe Dumnezeu îşi doreşte să fie cât mai mult timp cu El, indiferent unde, pentru că El este peste tot, inclusiv în lume. Dar dacă ieşim din lume doar cu trupul, dar sufletul nostru se închină lumii nu ne este cu nimic de folos. Dacă vrem cu adevărat să biruim lumea împreună cu Hristos atunci trebuie să ne lipim cu sufletul de Hristos  şi nu de problemele „insurmontabile” ale omenirii.