Deși pare paradoxal pentru cine consideră că a crede te ferește de necaz, foame sau șomaj – nu insist cu alte exemple, căci le vedem pomenite tot mai des – Domnul ne cere să vedem că necazurile Sale au premers alor noastre. Și, de aceea, insistă către Ucenicii Săi, din toate timpurile, să se iubească. Să se definească prin iubire.

E dificilă lectura Sâmbetei din săptămâna a treia de după Paști pentru că ne aduce aminte că a fi creștin are un grad de dificultate sporit. E un test de fiecare clipă și propune fiecăruia dintre noi moduri de a fi în acord cu iertarea Lui. Pentru că ni se propune Evanghelia aceasta după ce nu a trecut mult timp de când, în ritmul liturgic al aducerii aminte, am descoperit cât de ucigașă e firea umană când este dezbrăcată de slava iubirii. Uneori am sentimentul real că această Evanghelie este pentru toți cei care cred că a fi creștin este o chestiune de balet eseistic și de asumare segmențială a Crucii. De neliniște doar atunci când tu ești lovit, nu și când lovești. Când tu suferi, nu și când celălalt suferă. Un soi de nătângă dezbrăcare de simțul bunătății. De bun simț cordial cu suferința. Domnul nu le spune Ucenicilor despre suferința Sa pentru a invalida suferința lor, ci pentru a o așeza în spiritualitatea asumării în deplină cunoștință de cauză. 

Dar ceea ce mi se pare și mai important în Evanghelia acestei zile este că Domnul atrage atenția că furia celor care-I vor face rău – și noi știm că nu vorbește fără a ști – provine din lipsa de cunoaștere a Lui și recunoaștere a Lui ca Fiu al Tatălui, Care L-a trimis. Să fi fost simplă indispoziție culturală? Să fi fost o obtuzitate asupra sacrului pur și simplu? Nu știu. Dar dacă analizăm reacția celor care astăzi Îl atacă pe Hristos consemnăm același verdict: atacă un Cine pe Care Îl tratează ca pe un Ce! Problema este că nu știu nici Cine este și nici ce aduce lumii. Sunt triști și ieftiniți din lipsă de prețiozitate a urii. 

Cu ani în urmă luasem trenul de la Padova spre Milano și de acolo mai departe. Bilete ieftine pentru împlinirea dorinței de a auzi un predicator al vremii, Carlo Maria Martini, excelent editor al Noului Testament și remarcabil apologet. În compartiment cu mine, o doamnă șicana reverenda mea până a aflat că sunt român și a început să lovească în românul din mine. Mă întreba dacă în România avem case și casele au acoperiș, dacă avem școli, ce facem acolo, dacă avem apă curentă și altele. Timid – ca niciodată – Doamna se recomandase ca profesoară la Venezia (cum și era!) și tot descusându-mă, răspundeam într-o italiană rară, dar atentă. Doi tineri m-au întrebat ceva în franceză – îi simțeam teribili de tensionați – și un domn distins – cred că avea pe cap cea mai frumoasă pălărie crem care o văzusem până atunci în viața mea – insista cu bună știință pe ce învăț, cu cine, cine-mi sunt profesori. La o vreme, Doamna a început și mai abitir atacul la mine și mă gândeam, uneori, că aud greșit. În compartiment mai era un domn distins. Tăcut. Citea. De fapt, să spun cinstit, trăsesem cu ochiul la ce face și corecta o carte.

Înainte de a ne apropia decisiv de Milano, a lăsat cartea din mână și i-a spus Doamnei:

- Ascult de trei ore cum un preot tânăr străin, dar stăpân pe cultura noastră, v-a răspuns la ingratitudinea dumneavoastră cu liniște și calm. Doamnă, cred că în compartimentul acesta este un analfabet, dar nu preotul român.

S-a întors către mine și mi-a spus:

- Lăudat fie Iisus, că azi am văzut că întunericul unei minți orgolioase nu poate învinge liniștea unui om cuminte.

Am crezut că Doamna va exploda. Dar nu. A stat. A gândit. A bolmojit ceva a scuze și a plecat. În noaptea aceea am stat la un hostel aproape de gară și dimineață la ora 6.00 mă postasem dinaintea Catedralei milaneze. Sigur că va ieși din baptiseriu Sfântul Ambrozie pe care îl descoperisem și care mi-a rămas extrem de aproape inimii. 

La prima oră, un distins preot m-a aflat în fața catedralei. M-a întrebat ce fac, de ce stau acolo. I-am explicat că ascultam radio să învăț italiană și așa am auzit predicile remarcabile ale Episcopului Carlo Maria Martini. Cum vorbeam mai repede franceză decât italiană ne-am întreținut în distinsa limbă volteriană și ne-am bucurat de câteva clipe de povești. La sfârșit m-a invitat să intru în Arhiepiscopie. Și s-a prezentat. Era Carlo Maria Martini. Mi-a spus că mă aștepta pentru că prietenul său, secretarul Curiei, îi povestise momentul din tren. Am descoperit atunci că a cunoaște un om nu vine de la sine, vine din iubirea pentru tot ce face și împlinește fără ca să-l cunoști, dar nerespingând cunoașterea sa. Evanghelia acesta îmi aduce aminte mereu de momentele acelei primăveri în care îmi deschideam drum în cunoaștere. Și-mi spun mereu că Hristos mă va ierta de multe pentru că am refuzat să-L cunosc superficial și fără să-i bucur pe ceilalți. 

Suferirea urii celorlalți este, de fapt, un exercițiu de asumare a cunoașterii. Fiți mereu dispuși să vă apărați identitatea, dar nu cu aroganță, ci cu timiditatea cunoașterii bine luminate în Hristos. El știe cine suntem, iar noi căutăm să aflăm Cine este. Asta nu înseamnă „scutire” de rană, ci împlinirea rănii noastre în rana Lui. Mângâietorul promis în finalul textului Evangheliei tocmai pentru acesta vine. Pentru a ne vindeca de rana de moarte amintindu-ne mereu și mereu că Hristos a Înviat!