În inimile golite de har iubirea este doar idolatrie. Dacă pe tronul minții nu stă Hristos, ci un om oarecare atunci suntem creștini doar cu numele, iar modelul nostru de viață este Narcis. Dar de ce Narcis, acest nefericit personaj din mitologia greacă? Fiindcă așa cum el s-a îndrăgostit de reflecția chipului său tot așa și noi iubim doar pe cei care reflectă în ființa lor ambițiile și patimile noastre. Neoplatoniștii creștini renascentiști remarcau faptul că îndrăgostitul este un alt Narcis care modelează imaginea iubitei după chipul lui. Așa cum Narcis s-a îndrăgostit de reflecția propriului chip proiectând această pecete iluzorie asupra realității și sfârșind, în cele din urmă, în moarte, tot așa, cel „în-drăgostit“ caută să-și vadă propria reflecție în ființa iubitei. Ei spuneau că dragostea este o fantasmă care ia naștere prin contemplarea unei imagini, mai exact, a amintirii întipărite în minte (chipul persoanei a cărei frumusețe ne-a rănit inima). De fapt, obiectul iubirii nu este persoana în sine ci imaginea interioară a obiectului iubirii. Gesturile și atențiile pe care iubiții și le schimbă între ei formează un „ochi magic“, o plasă și o cursă pe care cei doi și-o întind reciproc fiindcă amândoi doresc ca imaginea lor să fie reflectată în oglinda sufletului celuilalt. Până la săvârșirea actului fizic amândoi urmăresc manipularea imaginației iubitului/iubitei. Andreas Cappellanus afirmă în cartea sa „De amore“ că iubirea este de fapt o contemplare fără măsură („immoderata cogitatio“) a unei fantasme interne; „această patimă derivă doar din contemplarea pe care mintea o săvârșește asupra a ceva văzut cu ochii“. Dacă nu vom contempla amintirea chipului străin atunci mintea nu va putea fi întipărită de o imagine fantasmatică înzestrată cu capacitatea de a genera impresii false care ne izolează într-o lume falsă. Dar idolatria nu se mărginește doar la iubirea erotică ci și la iubirea exclusivistă față de cei ai casei. Îndrăgostirea în sine nu este rea dacă nu cădem pradă fascinației. Iubirea față de cei ai casei nu este rea dacă nu o limităm, interzicând-o și celor de alt sânge. Dar atâta timp cât nu înțelegem că nu iubim cu adevărat decât atunci cât ne dăruim fraților, vom fi mereu Narcis și nu ucenici ai lui Hristos.
De ce numim această idolatrie cu același cuvânt - „dragoste“ - pe care îl folosește Apostolul Ioan pentru a-L caracteriza pe Dumnezeu? Fiindcă, așa cum spune Părintele Rafail Noica: „noi nu înțelegem dragostea așa cum o înțelege Dumnezeu...“. Cum înțelege Dumnezeu dragostea? Cum recunoaștem adevărata iubire? Apostolul Ioan răspunde: „În aceasta am cunoscut iubirea: că El Și-a pus sufletul Său pentru noi, și noi datori suntem să ne punem sufletele pentru frați“ (1 Ioan 3, 16). În primul rând, vedem că nu scrie: „nedorind să-I fie stricat planul de satana, Dumnezeu a făcut...“ sau „plictisit de atâta neputință omenească, Dumnezeu a hotărât...“. În al doilea rând, „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat“ (3, 16). Așadar, Dumnezeu nu iubește ca oamenii: din impuls biologic, din neputință sufletească sau trupească. Ba mai mult, vrea ca și noi să facem la fel ca El: să-i iubim pe toți semenii noștri. Dumnezeu nu-și calculează iubirea. A-ți pune sufletul pentru frați înseamnă a iubi așa cum iubește El: fără constrângeri de sânge, neam, condiție socială, religie.
Suntem oare diferiți de păgânii care, la rândul lor, își iubesc doar soțul/soția, copiii, părinții? Ei au o scuză: nu au fost botezați și nu cred în Hristos, Fiul lui Dumnezeu Care ne iubește îndumnezeind fiindcă El este dragoste (Ioan 3, 16). Dumnezeu iubește înveșnicind fiindcă El este viața veșnică. Dumnezeu nu face din om un obiect ci un subiect. Iubirea lui Dumnezeu ipostaziază; ea ne transformă în ipostasuri fiindcă înveșnicește. „Doar iubirea are iz de nemurire, căci are mireasma lui Dumnezeu. Vrei în această lume să simți că ești nemuritor? Iubește pe fratele tău. Iubește-i pe oameni ca pe frați: în aceasta stă bucuria cea adevărată a vieții...“ (Sfântul Iustin Popovici).