În cuvântul de învățătură, Preasfinția Sa a vorbit despre criteriile Judecății de Apoi, arătând modul în care ar trebui, potrivit învățăturii creștine, să ne raportăm la semenul nostru:

«Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a și fost judecat, fiindcă nu a crezut în Numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu. Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume, și oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele»(Ioan 3, 18-19) 

Din punct de vedere liturgic, ne aflăm într-o perioadă specială, în sensul că prin textele sfintelor slujbe, dacă suntem foarte atenți, Dumnezeu ne cheamă să ne întoarcem înspre noi înșine, să ne răsucim înlăuntrul nostru, ca în felul acesta să ne vedem propriile neputințe, păcate și deficiențe spirituale de care suferim sau suntem locuiți.

Ne putem întreba de ce este atât de importantă această invitație la întoarcere în sinea noastră. Constatăm cu toții că lumea în care trăim și căreia îi suntem parte, este cea care ne invită să ne exteriorizăm, să trăim mai mult risipiți în cele ale acesteia. Nicidecum nu avem motive sau răgazuri pentru a ne interioriza. Cei ce decid acest lucru sunt cei care au descoperit ce înseamnă sensul vieții, esența vieții duhovnicești. Oamenii care se interiorizează și se hrănesc cu rugăciunea, cu tăcerea, cu participarea la sfintele slujbe și, mai presus de toate, cu împărtășirea cu Trupul și cu Sângele lui Hristos, sunt oameni minunați - care au descoperit cu adevărat ce înseamnă să trăiești în Hristos.

Perioada Triodului este una de invitație și de reflecție, de a intra înlăuntrul nostru pentru a ne face o anumită revizie tehnică spirituală. Toate slujbele săvârșite în perioada aceasta sunt ca un fel de RMN duhovnicesc, arătându-ne unde ne situăm în nevoința noastră spre Împărăția lui Dumnezeu.

În „Duminica Înfricoșătoarei Judecăți” ni se dezvăluie un lucru asupra căruia, din păcate, noi nu mai reflectăm și, mai grav decât atât, nu mai avem această conștiință a preocupării că în cel de lângă noi este Însuși Hristos; mai cu seamă în cel care este nevoiaș, flămând, însetat, gol, neîmbrăcat, în cel care este bolnav sau în cel care se află în temniță. 

Dacă asistăm la un deficit de iubire în societatea în care trăim, acest lucru este din cauza faptului că noi nu mai avem această percepție rafinată de a vedea în cel de lângă noi chipul lui Hristos. Cei care au o brumă de credință, știu cum să se raporteze în prezența lui Dumnezeu; cel mai bine ne dăm seama de aceasta când venim la biserică. Avem o atitudine cuviincioasă atunci când încercăm să ne rugăm, nu vorbim pentru că gălăgia nu urcă la cer, ci doar starea noastră duhovnicească, gândurile noastre sfinte, dorința noastră de a fi în legătură cu Dumnezeu. 

Avem o foarte mare grijă, în biserică fiind, să ne comportăm în mod adecvat. Ne străduim parcă să fim și mai buni, poate ne gândim să cerem iertare și celor cu care ne aflăm în dușmănie, sau să fim milostivi  cu cei ce au nevoie de ajutorul nostru. Toate acestea parcă ne năpădesc, în sensul bun, mai cu seamă atunci când suntem în prezența lui Dumnezeu, pentru că preluăm ceva din ceea ce El este - pentru că Dumnezeu este bunătate, lumină, iertare și multă bucurie. Plecăm de la biserică într-un fel schimbați cu mintea și cu starea inimii noastre.

La fel cred că ar trebui să se întâmple lucrurile și în preajma semenului nostru, despre care unul dintre Părinții profunzi ai Bisericii noastre, Sfântul Maxim Mărturisitorul, ne spune că este „ca o biserică în care Se sălășluiește Dumnezeu”. Mintea sau inima omului este sfânta masă; sufletul este altarul, adică spațiul unde slujim noi, clericii; iar trupul este naosul, locul unde stau credincioșii. Pe acest altar, în mintea omului, dacă acestea sunt unite, locuiește Dumnezeu-Treimea, pe care am primit-o în Taina Sfântului Botez fiecare dintre noi.

Prin urmare și noi suntem niște biserici vii și ar trebui ca modul nostru de a ne comporta față de cel de lângă noi să fie ca atunci când ne aflăm în biserică. 

Criteriul Înfricoșătoarei judecăți este iubirea care scoate la iveală  - și este lumina din fiecare suflet - toate ascunzișurile noastre, tot ceea ce noi am lăsat să nu se vadă; încercând să inducem în eroare pe cei de lângă noi, pozând că suntem buni când de fapt avem o inimă răutăcioasă; pozând că suntem milostivi, dar de fapt suntem zgârciți și nu dăm cu întreaga inimă; pozând că suntem oameni plini de iubire, când de fapt inima și mintea noastre sunt pline de judecată, de gânduri care sfâșie sufletul celui de lângă noi.

 Însuși Domnul Hristos ne spune că Judecata înseamnă că Lumina – Hristos - a venit în lume. Hristos este iubirea desăvârșită și dacă noi Îl avem în inima noastră, iubirea Lui este împreună cu noi, ne împărtășim de aceasta. Atunci vom avea puterea de a ajuta pe cel flămând, însetat, pe cel aflat în temniță, pe cel bolnav sau pe cel gol; nu vom mai judeca, ci vom fi mai îngăduitori cu neputințele celor din jurul nostru, pentru că vom avea conștiința că în ei Se află Hristos. 

Ierarhul Hușilor a arătat cum Îl putem recunoaște pe Hristos în semenii noștri:

Poate v-ați întrebat de ce Dumnezeu, în textul evanghelic al Înfricoșătoarei Judecăți nu pune drept criteriu al judecății participarea la Sfânta Liturghie, rugăciunile pe care le facem, posturile pe care noi ni le asumăm sau metaniile pe care le facem. De ce Dumnezeu a considerat - spunem noi în mod superficial, bineînțeles - ca acestea să fie lăsate deoparte? Am spus superficial pentru nimic din ceea ce facem pentru sufletul nostru, pentru relația noastră cu El, nu este lăsat deoparte. Totul are valoare veșnică dacă este făcut cu iubire și din libertate deplină. Nimic nu se pierde, totul se câștigă în prezența lui Dumnezeu. 

Câți dintre noi avem curajul să îmbrățișăm un sărac, un amărât care este și murdar, să-l luăm în brațele noastre și să spunem că este chipul lui Hristos? Noi avem un alt comportament, suntem grăbiți, pripiți, îi aruncăm ceva în mâna pe care o ține întinsă, fie ceva de mâncare sau poate un bănuț, îmbătându-ne conștiința că am făcut o faptă bună, când de fapt noi nu ne-am aplecat asupra suferinței lui. Pentru că așa cum noi simțim nevoia, când ne aflăm într-o încercare, să fim învăluiți cu iubire, la fel poate că simte și cel care este năpăstuit și singur.

Noi nu mai reușim să Îl vedem pe Hristos în cel de lângă noi fiindcă am pierdut dimensiunea euharistică a vieții noastre.

Când li S-a arătat celor doi ucenici, Luca și Cleopa, în drumul lor spre Emaus, Hristos S-a așezat la cină, a luat pâinea și a frânt-o - în acel moment ei L-au cunoscut. Pe tot parcursul drumului lor de la Ierusalim la Emaus, nu știau Cine este Străinul, Cine li se alăturase. Mai mult decât atât, L-au admonestat spunându-I: „Tu singur ești străin în Ierusalim și nu știi ce s-a întâmplat în zilele acestea, că Iisus Nazarineanul a fost răstignit în Vinerea Mare, a murit pentru noi și aveam nădejde că va învia și noi suntem triști”. Doar în momentul în care ei au primit împărtășania – pentru că în Sfânta Scriptură „frângerea pâinii” înseamnă împărtășania – li s-au deschis ochii. Așa se întâmplă și cu noi adesea, când nu găsim sensul unui lucru, a unei situații, a unei încercări; și dintr-o dată apare ceva în viața noastră și totul se limpezește, se dă la o parte acea pâclă și totul devine foarte clar, luminos și ne uimim și ne spunem că aceasta era ceea ce noi așteptam să se întâmple. 

Cred că la o asemenea dimensiune era trăirea celor doi ucenici când li s-au deschis ochii și au zis „da, este Hristos cu noi”; în acel moment Hristos S-a făcut nevăzut. Făcându-Se nevăzut, a devenit mai prezent în inima lor decât fusese prezent fizic când mergea pas la pas cu ei în drumul de la Ierusalim la Emaus. 

Este exact ca în situația celui care iubește. Nu e nevoie să fie prezența fizică lângă el. Iubirea este cea care o face prezentă pe persoana aceea în sufletul celui care iubește.

Acești doi ucenici L-au cunoscut pe Hristos în frângerea pâinii. Ca să-L putem și noi cunoaște pe Hristos în viața noastră, este nevoie să descoperim ce însemnă darul acestea al împărtășirii cu Trupul și Sângele Lui. Ca să putem să-L recunoaștem în cel de lângă noi, este nevoie să-L cunoaștem undeva. Și unde Îl putem cunoaște? În Sfânta Liturghie. 

Observați cum Sfânta Liturghie și toate slujbele și nevoințele noastre, sunt cele care înlesnesc să-L cunoaștem pe Hristos. Cunoscându-L astfel, Îl putem recunoaște în cel de lângă noi. 

Dumnezeu nu lasă deoparte nici Liturghia, nici rugăciunea noastră, nici participarea la sfintele slujbe, pentru că acestea sunt cele care ne hrănesc, ne sensibilizează pe noi și ne ajută să ne dea acea claritate a vederii chipului lui Hristos în cel de lângă noi. 

Dacă nu ne împărtășim cu Trupul și Sângele Lui, nu avem cum să-L recunoaștem în cel sărman, în cel sărac, în cel flămând, în cel din temniță, în cel care este singur. Este o minciună. Dacă suntem sinceri cu noi înșine și ne facem o mică evaluare duhovnicească, constatăm că trăim adesea ca niște străini unul față de celălalt. Și într-o mănăstire, și în biserică, și noi slujitorii, și credincioșii, și la nivelul vieții de familie, nu avem profunzimea să vedem ceea ce înseamnă să simțim iubirea în mod copleșitor față de cel de lângă noi. 

De aceea criteriul Judecății de Apoi este iubirea, fiindcă ea vede totul. Când iubim pe cineva observăm calități pe care ceilalți nu le văd. Cei din jur se pot întreba ce vedem atât de deosebit la acel om; este așa de greu să răspundem la această întrebare, fiindcă iubirea însăși este suficientă pentru a simți ceva special pentru acel om pe care îl iubim; este prezent în viața noastră, în gândurile noastre, dormim cu el, ne trezim cu el. 

Judecata de Apoi se numește „înfricoșătoare” pentru că în acel moment noi ne vom da jos toate măștile. În lumea în care suntem purtăm foarte multe măști: suntem falși, ipocriți, șmecheri, vicleni, ne fentăm unii pe alții, încercăm să mimăm dragostea, bunătatea, iertarea, când de fapt noi nu avem nimic din toate acestea. Și când iertăm, o facem tot timpul condiționat, spunând „te iert pentru că”, însă aceasta nu este iertare, este o minciună. 

La Judecata de Apoi ne vom descoperi cu toții și vom vedea cum ne-am raportat unii față de alții, ne dăm jos toate măștile. Devine înfricoșătoare pentru că ea este foarte dreaptă, cum ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. 

În ce sens este dreaptă? Că  noi înșine, în fața propriei noastre conștiințe, nu ne vom mai putea minți nicio secundă. În lumea aceasta ne mințim și ne fentăm tot timpul. Chiar și pe noi înșine ne fentăm și ne viclenim, și nu avem sinceritate. Intrând în jocul acesta al unei nesincerități, îl aplicăm și față de cei de lângă noi. 

La Judecata de Apoi vom vedea că semenul nostru, vecinul nostru, cel care era lângă noi, și poate poza în cineva binevoitor, care ține la noi, ne laudă, de fapt el era răutăcios. Și dăm jos măștile și vom citi, cum se spune în Cartea Psalmilor, în propriile noastre conștiințe ca într-o carte; vom vedea toate faptele noastre bune sau rele. Ne vom înfricoșa noi înșine de această descoperire a ceea ce am trăit în lumea aceasta și am făcut, primind fiecare răsplata în funcție de cele pe care le-am săvârșit. 

Să reflectăm mult mai adânc și mai profund în sensul de a redescoperi viața euharistică a Bisericii. Împărtășindu-ne cu Trupul și Sângele lui Hristos noi cu adevărat ajungem să-L cunoaștem pe El. Cunoscându-L pe Hristos aici în biserică, în potirul euharistic, Îl vom recunoaște și în cei de lângă noi, și astfel, lumea se poate schimba. 

Observați că atunci când ieșim la cădit, tămâiem icoanele de pe pereții bisericii sau icoanele de pe catapeteasmă și apoi pe credincioși. De ce? Pentru că oamenii sunt icoanele lui Dumnezeu și cu toți avem chipul Lui în noi. 

Când vom ajunge la această profunzime în a vedea în cel de lângă noi icoana lui Hristos, conținutul și calitatea relațiilor dintre noi se va schimba fundamental. Va fi unul dominat de foarte multă iubire și înțelegere și foarte multă îngăduință - despre care vom fi întrebați la Judecata de Apoi. 

Dă-ne, Doamne, dragostea Ta, să simțim acest dor de a Te primi în viața noastră, de a ne împărtăși cu Trupul și Sângele Tău și cunoscându-Te în mod plenar, în Sfânta Euharistie, să putem să Te și recunoaștem în semenii noștri!