Nu Dumnezeu este Cel care ispitește, „Dumnezeu nu ispitește pe nimeni", spune Sfântul Iacob (1, 13). E o atitudine semiticã dacã spunem: nu ne ispiti, Doamne, nu ne lãsa sã cãdem în ispitã.

Despre ce „ispitã" este vorba? Mai întâi despre cea a crimei sau a sinuciderii - și sunt atâtea feluri de a omorî sau de a se omorî - care se naște din ceea ce Sfântul Maxim Mãrturisitorul numește „teama ascunsã de moarte". Atunci avem nevoie de dușmani, pentru a proiecta asupra lor aceastã neliniște fundamentalã. Pe aceasta trebuie s-o demascãm printr-o memorie lucidã a morții, anamnezã la capãtul cãreia vom gãsi nu neantul fardat al deriziunii, ci pe cel Înviat care ne aduce la viațã. Transformarea totalã a neliniștii în încredere, ne permite în fine, într-o oarecare mãsurã, sã ne iubim vrãjmașii, urmând porunca, inițial de neînțeles, a lui Iisus.

Dar ispita este mai ales secretul ultimei apostazii. Este un mister care afecteazã toate epocile creștinismului, din moment ce suntem în vremea din urmã, de la Întrupare și Cincizecime încoace: „Ați auzit cã vine antihrist, spune Sfântul Ioan, iar acum mulți antihriști s-au arãtat" (1 Ioan 2, 18). Poate cã acest mister se clarificã în epoca noastrã, care este cu adevãrat o apocalipsã în istorie și care dã la ivealã atâtea lucruri îngrozitoare. Sau poate credem asta numai pentru cã este epoca noastrã: nu mai „apocalipticã" decât multe altele (ne dãm seama de asta studiind crizele trecutului).

Marea apostazie nu este neapãrat ateismul. Revolta, chiar blasfemia, Îl cautã pe Dumnezeu în felul lor. În fața durerii lumii existã și un ateism al compasiunii, care negreșit își gãsește locul în Eli, Eli, lama sabahtani de pe Golgota. Marea apostazie ar fi mai degrabã sã te simți vindecat de Dumnezeu, vindecat de orice întrebare, despãrțit de tainã, incapabil de neliniște și uimire.

Mã gândesc la Povestirea despre Antihrist, a lui Vladimir Soloviev, unde îl vedem pe Antihrist mare reformator social și spiritualist patentat, asociindu-se cu un mag care oferã omenirii „semne și minuni". Mã gândesc și la „ultimul om" al lui Nietzsche în prologul lui Zarathustra.

Trebuie sã rãmânem oameni ai neliniștii și ai uimirii, nu sã ne amãgim cu idoli și cuvinte, trebuie sã rãmânem oameni care își pun întrebãri, chiar și cu prețul unei oarecari nebunii.

„Nu ne lãsa sã cãdem în ispitã": în ispita de a Te uita, de a ne considera vindecați de Tine, de a Te parodia subtil sau grotesc, de fapt întotdeauna grotesc.

(Olivier Clement, Tâlcuire la Tatăl nostru, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia)