Păcatul este nimic pentru că el se iartă, pentru că toate păcatele noastre au fost iertate mai înainte de a le săvârşi noi. Dar şi lucrul acesta înfricoşător şi duios nu este destul. Iertarea de păcate nu ne-ar folosi la nimic, dacă noi înşine nu ne schimbăm gândul în bine şi, prin gândul acesta bun, toată fiinţa noastră să o schimbăm, până când vom ajunge la „măsura vârstei bărbatului desăvârşit”, întru Hristos Iisus.

Păcatul este nimic, dar acest nimic este armă în mâinile diavolului, tocmai că este nimic. Singurul scop cu care diavolul abate păcatele asupra noastră este acela de a ne arunca, în cele din urmă, în deznădejde, de a ne aduce în starea să hulim iubirea lui Dumnezeu.

Dar dacă cineva se va întoarce de la păcatul său, el risipeşte toată lucrarea întunericului şi a neiubirii şi căderea lui se preface în izvor de lumină şi de înţelepciune, că „unde s-a înmulţit păcatul, acolo va prisosi harul” (Romani 5, 20).

(Ieromonahul Savatie Baştovoi, Dragostea care ne sminteşte, Editura Marineasa, Timişoara, 2003, pp. 130-131)