La cei 77 de ani ai săi, profesorul de istorie Iancu Breabăn din orașul Vicovu de Sus (jud. Suceava) e la fel de viguros ca în tinerețe. Arșița verii actuale îi amintește de perioada copilăriei, de vremea foametei, atunci când crăpăturile pământului erau atât de adânci încât intra cu piciorul până mai sus de genunchi în ele, când mergea cu vitele la păscut pe dealuri.

Avea patru ani când a izbucnit Al Doilea Război Mondial. Atunci oamenii în puterea vârstei din localitatea sa natală, Mănăstioara(jud. Suceava) au fost chemați sub arme, iar tatăl său a fost unul dintre ei. „Cam în jurul datei de 20 septembrie 1939 și tatăl meu a fost chemat la concentrare și l-am văzut abia în anul 1946, când s-a întors din prizonierat. A făcut ambele fronturi, până la Odessa și înapoi până în Munţii Tatra, apoi a fost luat prizonier. A fost o perioadă foarte grea pentru noi copiii, pentru că am rămas fără tată, era mult de lucru și situația din țară se înrăutățea pe an ce trecea.”

Din perioada 1941 - 1944, când trupele sovietice au intrat pentru a doua oară pe teritoriul țării noastre, profesorul Iancu Breabăn are cele mai vii amintiri. Avea șase ani când a asistat la tragerea primelor salve de artilerie, soldații Armatei Române fiind cazați chiar în comuna lui, deoarece pe atunci aceasta era zonă de frontieră.

Cu o fină precizie de istoric, dânsul povestește: „Pe 22 iunie 1941, la ora 4 dimineața, ostași ai Armatei Române mergeau de la casă la casă și atrăgeau atenția gospodinelor să deschidă geamurile că rămân fără sticlă la ele, deoarece la ora 6 se vor trage primele salve de artilerie. Noi, copiii, urcați pe vârful șurii, ne uitam cum sar în aer observator după observator sovietic, amplasate samavolnic pe teritoriul din comună. Țin minte că mama nu mai reușea să ne dea jos, că nouă tare ne mai plăcea când săreau observatoarele în aer.”

40 de mii de români au murit în ziua de Florii, în 1942

Situat într-o zonă în care conflictul armat era iminent, profesorul creionează cu durere în ochi imaginea unui eveniment nefericit. În 1940, odată cu pierderea nordului Bucovinei, multe rude de-ale sale, săteni, cumătri, vecini rămăseseră dincolo de frontiera stabilită de ruși. „Era o sârmă care practic ne despărțea familiile și oricine încerca să treacă această fâșie era împușcat fără milă, așa cum s-a întâmplat la Fântâna Albă, în ziua de Florii, 1942, când au fost împușcați peste 40.000 de români care au încercat să treacă fontiera.”

În acea zi, după spusele sale, bătrâni, copii și foarte multe femei tinere au cerut să treacă frontiera înapoi, să fie sub stăpânirea statului român, să nu rămână sub ocupația rusă. 

Profesorul Breabăn povestește că aceștia „au ieșit cu prapuri, cu toate icoanele sfinte din biserici, cu cărțile sfinte, încolonați, flancați de călăreți ruși, care i-au dus până în pădure la Cucuieciu, la Fântâna Albă și de acolo le-au spus: Voi ați vrut să treceți la români. Aici sunteți la români, mai aveți 100 de metri și treceți pe teritoriul românesc.

Călăreții ruși s-au retras, iar mitralierele din stânga și din dreapta au început să țăcâne și i-au secerat pe toți. Țin minte că o parte din băieții de 16 - 17 ani care au reușit să treacă prin focul gloanțelor și au ajuns până la casa părintească unde locuiam eu, plini de sânge, sfârtecați de gloanțele de mitralieră nu cereau nimic decât numai apă. Mama tocmai atunci ieșea din grajdul animalelor, mulsese vitele, avea laptele și le-a zis: Măi băieți, stați că vă dau lapte.

La puțin timp, tatăl său venise într-o permisie și i-a zis: „băiete, eu mă întorc înapoi pe front, nu știu dacă o să ne mai întâlnim, vino să-ți arăt unde zac frații noștri, 40.000.”  Profesorul  povestește: „Erau patru gropi comune, în formă de pătrate, cu dimensiune cam de zece pe zece metri și pământul era deja lăsat aproape un metru în jos, și oamenii locului povesteau că au fost târâți de vii (o parte erau numai răniți), aruncați și acoperiți cu pământ.” Acolo există astăzi un monument ridicat în memoria acelor români și se fac comemorări anual.

Joaca de-a soldații cu arme adevărate

Un moment marcant al vieții sale se petrecea tot în copilărie, în timpul foametei, atunci când familia sa era evacuată într-un alt sat. Trimis împreună cu sora sa de mama în satul natal pentru a căuta cartofi, fiindcă  nu aveau ce mânca, ei au fost în primejdia dea fi împușcați de ruși, care au deschis de trei ori foc de mitralieră asupra lor. „După ce am umplut traistele cu cartofi, ne-am dus înapoi spre Siret, unde, în apropiere, eram evacuați, și pentru că era către seară (ne-am dus în acel moment pentru a nu fi văzuți, dar am greșit fundamental, pentru că atunci soldații erau extrem de vigilenți), s-a deschis foc de mitralieră asupra noastră. Dacă nu aveam prezență de spirit, s-o prind pe sora mea de mână, s-o trag într-un șanț adânc de vreo doi metri, eram secerați amândoi, împușcați.”

Când era prin clasa a III-a, profesorul își amintește că, venind într-o zi de la școală împreună cu un coleg, a găsit sub un pod două pistoale automate, fiecare cu 72 de cartușe, plus încă un încărcător de rezervă, două măști și două lopeți Lenniman. „Ne-am îmbrăcat soldați, eram grozavi, am luat armele și am venit acasă la mine. În mod normal, un părinte sever trebuia să ne dea o bătaie, dar mi-aduc aminte că mama ne-a spus doar atât: „Ce-ați făcut măi copii, m-ați băgat la încurcătură. Vai de mine, că mă iau ăștia și nu mai rămân acasă!”.  Mama le-a explicat atunci cu răbdare la ce anume s-au expus luând armele, fiindcă ei nu-și dăduseră seama. „Puteam să apăsăm din greșeală pe trăgaci și se întâmpla o nenorocire. Fiecare automat avea 72 de cartușe, plus încă un încărcător de rezervă, așadar 144 de cartușe pentru fiecare automat, înmulțit cu doi, vă puteți da seama ce putere de foc era acolo!”

Comandamentul sovietic era la vreo sută de metri de casa lor. Cu acest prilej, mama sa a fost nevoită să umble vreo două săptămâni prin toate forurile militare sovietice și să dea declarație cum și unde. Acele arme erau abandonate acolo de niște soldați care dezertaseră din armata sovietică.

Amintiri despre preotul Bujescu

Profesorul de istorie povestește toate acestea de parcă ieri s-ar fi petrecut. Timpul care s-a așternut peste ele n-a făcut decât să le limpezească rosturile și să le pună la temelia vieții unui om. Își amintește că în familia sa în fiecare duminică se mergea la biserică. Tatăl său era epitrop bisericesc, iar dânsul era „băiatul de altar” al preotului Bujescu. „Era un preot de o modestie rară, extrem de bun gospodar, el muncea alături de toți sătenii din Mănăstioara, avea cai, ținea animale, lucra pământul, el purta plugul, el semăna, duminica era în biserică alături de săteni, iar după slujbă oprea cu foarte, foarte multă finețe femeile cele mai sărace, văduvele ale căror bărbați muriseră pe front și le împărțea totul din ceea ce se aducea la biserică, un exemplu pentru foarte mulți preoți de astăzi.”

În armată, la un pas de moarte

Pe perioada celor patru ani cât a făcut armata a fost locator de bord, instruind trei generații de recruți în pădurea Snagovului, acolo unde era amplasată unitatea, „camuflată în codru, din motive secret militare”. „În 1955, când am plecat eu militar, unitatea de radio locație era cea mai modernă armă din Armata Română, și nu numai la nivelul Armatei Române, ci la nivelului Tratatului de la Varșovia. După instruirea de un an de zile, băieții plecau toți în dispozitive, pentru dirijarea aviației de vânătoare; dirijarea se făcea cu ajutorul stațiilor radar de la sol.”

În această perioadă, profesorul de istorie îmi mărturișește că a existat un moment de cumpănă în care a simțit că Dumnezeu l-a ajutat: era să fie ucis din greșeală de santinela care păzea postul. „Țin minte că eram într-o gardă, intraseră recruți pentru prima dată în posturi, și în timpul unei nopți cu furtună, trăsnete și fulgere, când am mers în control, intrasem deja în raza de consemn a postului și santinela nu soma. În mod normal trebuia să someze:„Stai, cine vine?” Și răspundeam: „Șef de gardă cutare” și trebuia să-i dai parola și apoi te lăsa să intri în post, să schimbi santinela. M-am gândit că poate a fost ucis. Era perioada contrarevoluției din Ungaria, în 1956, și se obișnuia ca santinelele să fie înjunghiate în post, iar depozitele să fie sparte pentru a se sustrage armament. M-am apropiat încetișor, am luat un soldat după mine, dar când am ajuns aproape, era furtună și ploua tare, țintă cu ochii pe foișorul unde trebuia să fie santinela, n-am băgat de seamă că am călcat într-o baltă de apă și s-a făcut un zgomot specific. Atunci santinela, care dormea, s-a trezit dintr-o dată și, ceea ce nu trebuia să aibă el, cartuș pe țeavă, căci nu era permis în post, a sucit automatul și a dat să tragă. Mă secera și pe mine, și pe ostașul care venea în spatele meu, căci era automat cu 72 de focuri. Am avut prezența de spirit și am pus mâna pe automat, i l-am ridicat în sus și automatul s-a descărcat în plan vertical.  Atunci am simțit că poate soția sau părinții s-au rugat pentru mine, pentru că dacă nu aveam prezența aceasta de spirit, ca dintr-o singură mișcare să-i ridic automatul, eram mort de atunci.”

Muncă, ordine și disciplină, leacuri de viață lungă

Profesorul Iancu Breabăn e un om calculat, își privește interlocutorul în ochi, vorbește și se poartă cu foarte multă naturalețe. Pentru dânsul, munca, ordinea și disciplina i-au fost călăuze în viață. Timp de un sfert de veac a fost director al Grupului Școlar „Ion Nistor”  și al căminului cultural din comuna sa. Pentru acest lucru se bucură de respect și apreciere din partea tuturor celor pe care i-a cunoscut și i-a format.

Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru tot ceea ce a realizat și pentru că I-a dat sănătate. „N-am fost bolnav niciodată, n-am luat nicio injecție în 54 de ani cât am lucrat, n-am avut niciun certificat medical și nicio zi de spitalizare. Mulțumesc Tatălui Ceresc!”