Nu toţi au darul lacrimilor, ci numai cei a căror minte este sus, care au uitat tot ce e pământesc, care nu au grijă de trup, care nu ştiu defel dacă lumea este sau nu, care şi-au omorât mădularele cele de pe pământ.

Numai unora ca aceştia li se dă darul lacrimilor, că având inimă curată şi privirea minţii ascuţită, fiind încă pe pământ văd chinurile iadului şi muncile cele veşnice în care se muncesc păcătoşii, focul cel veşnic, întunericul cel mai dinafară, plânsul şi scrâşnirea dinţilor; văd, de asemenea, bunătăţile cereşti, pe care le-a dăruit Dumnezeu Sfinţilor: slava, cununile, sfânta mare cuviinţă, podoaba împărătească, scaunele luminoase, mângâierile cele negrăite şi viaţa veşnică.

Şi ce voi mai zice încă? Cel ce are mintea curată şi inima curată vede pe însuşi Dumnezeu cu ochii cei lăuntrici. Şi cum să nu plângă şi să nu verse lacrimi cel ce vede toate acestea? El plânge şi se sfâşie lăuntric, ca să se izbăvească de muncile cele înfricoşate, şi iarăşi plânge, şi cere în rugăciune să se învrednicească de acele bunătăţi cereşti.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Patericul Lavrei Sfantului Sava, traducere de Adrian si Xenia Tănăsescu, Schtul Lacu - Sfantul Munte Athos, 2000, p. 45)