Essex-ul, o regiune din Marea Britanie, a devenit în ultimii zeci de ani foarte des pomenit în lumea ortodoxă. Din ce motiv?

Fără îndoială, explicaţia este legată de Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul“, fondată de arhimandritul Sofronie Saharov, binecunoscutul ucenic al Sfântului Siluan Athonitul.

Fondarea şi existenţa Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul“ - Essex - spunea Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos - reprezintă „o binecuvântare de la Dumnezeu, o provocare a Ortodoxiei şi o mărturisire, o predicare a duhului ascetic al Bisericii noastre, adică o învederare pe tărâmul Angliei a adevărului care există în Biserică“.

Înţelegem că această mare lumină a Ortodoxiei atrage pe toţi cei ce caută cu onestitate lumina Adevărului. Adânc credincioşi sau încă întrebători, încă îndoielnici, toţi sunt primiţi cu dragoste, cu simplitate, cu rugăciune de către obştea ce poartă rugăciunile Sfântului Siluan şi binecuvântarea părintelui Sofronie.

Aş mai dori că adaug că în obştea mănăstirii ortodoxe de la Essex petrec cu împlinire duhovnicească şi bucurie şi cinci măicuţe românce ce moştenesc, asemenea întregii obşti, o trăire adâncă, smerită şi plină de pace. Pe de o parte rugăciune lăuntrică în biserică, în chilie, la ascultare, pe de altă parte slujirea fratelui care este, după cuvântul sfântului Siluan, „viaţa noastră“.

„Nu puteţi înţelege durerea mea“

Când a trăit şi care este mesajul Sfântului Siluan Athonitul? Ce anume hrăneşte evlavia deosebită faţă de acest sfânt?

Sfântul Siluan Athonitul s-a născut în 1866 într-o familie modestă de ţărani ruşi. Tatăl lui, Simeon, un om plin de adâncă credinţă, blândeţe şi de multă înţelepciune, i-a fost primul model în viaţa sa lăuntrică.

Încă de mic copil - când avea doar patru ani - Simeon şi-a pus în gând ca atunci când va fi mare „să caute pe Dumnezeu în tot pământul“. Mai târziu, auzind despre viaţa sfântă şi minunile săvârşite de Ioan Zăvorâtul (un sfânt rus din timpul său), tânărul Simeon şi-a dat seama că, spune biograful, „dacă există Sfinţi, înseamnă că Dumnezeu e cu noi şi n-am nevoie să străbat tot pământul să-L găsesc“.

La 26 de ani, intră în mănăstirea rusească a Sfântului Mucenic Pantelimon (Russikon).

Rostind tot mai des rugăciunea lui Iisus - Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul! - monahul Siluan primeşte într-o seară rugăciunea neîncetată în inima lui, în vremea în care se ruga în faţa unei icoane a Maicii Domnului. De atunci, rugăciunea a început să „ţâşnească“ în inima lui zi şi noapte, rodind smerenia, dragostea şi pocăinţa în viaţa ascetică şi simplă a sfântului aghiorit.

Cuviosul Siluan face parte din acei rari sfinţi creştini care primesc încă de la începutul căii lor ascetice arătarea desăvârşită a harului lui Dumnezeu. Calea lor este însă cea mai anevoioasă, căci sentimentul părăsirii şi al pierderii harului, care urmează adesea bucuriei întâlnirii harului, sfâşie sufletul. „Nu puteţi înţelege durerea mea“, spunea uneori Sfântul Siluan.

„Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui“

Câteva zile după arătarea lui Hristos, Simeon trăieşte o stare de fericire pascală. A trecut apoi un răstimp. Într-o zi de sărbătoare, acelaşi har l-a cercetat a doua oară, dar cu mai puţină intensitate, după care, treptat, lucrarea sa simţită a început să slăbească; pacea şi bucuria lăsau loc unei chinuitoare nelinişti şi temeri de a pierde harul.

Din biografia Sfântului aflăm că după 15 ani de la prima arătare a Domnului Hristos, într-o înfricoşătoare noapte de luptă spirituală împotriva demonilor, Siluan cade pradă unei disperări profunde. Descurajat, cu inima îndurerată, se roagă fierbinte. Şi atunci aude glasul Domnului: „Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor“.

„Doamne, zice atunci Siluan, învaţă-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit“.

Şi din nou, în inima sa primeşte acest răspuns de la Dumnezeu: „Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui“.

Începând din acel moment, sufletul său a înţeles că locul de bătălie împotriva răului, a răului cosmic, se găseşte în inima noastră; că rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie, care face să apese asupra întregii omeniri întunericul deznădejdii. De acum înainte Siluan îşi concentrează toate puterile sufletului pentru a dobândi smerenia lui Hristos. „Am început să fac aşa cum m-a învăţat Domnul“, mărturisea apoi, „sufletul meu s-a liniştit, iar Duhul Sfânt mărturisea în sufletul meu mântuirea“.

Timp de încă 15 ani, Siluan urmează calea de foc ce i-a fost arătată. De acum înainte harul nu-l mai părăseşte ca mai înainte. În această stare, Cuviosul Siluan începe să înţeleagă în profunzimea lor marile taine ale vieţii duhovniceşti. Puţin câte puţin, în rugăciunea sa îi cuprinde pe cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu. Duhul Sfânt îi îngăduie să trăiască aievea iubirea lui Hristos pentru toată omenirea.

Aceeaşi iubire îl îndeamnă pe Siluan să-şi aştearnă în scris experienţa interioară, extraordinara sa viaţă duhovnicească. În această perioadă a vieţii sale îl descoperă arhimandritul Sofronie, cel care avea să publice însemnările sale.

Sfârşitul pământesc al cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blând, liniştit şi smerit ca întreaga sa viaţă de călugăr. După o scurtă suferinţă, perfect lucid, senin şi cufundat în rugăciune, se stinge uşor între orele 1:00-2:00 din noaptea de 24 septembrie a anului 1938, în timp ce în paraclisul infirmeriei se cânta Utrenia.

Cuvântul pe care Dumnezeu l-a descoperit Sfântului Siluan, „ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui“, este cel care, în focul durerilor şi deznădejdii lumii, ne descoperă puterea iubirii lui Dumnezeu, singura cale de ieşire din iadul mândriei, adică al nejustificatei păreri preabune despre noi înşine.

Pe de altă parte, a nu deznădăjdui, atunci când cu realism duhovnicesc îţi descoperi iadul lăuntric, a cunoaşte pe Dumnezeu, singurul care poate lumina întunericul din noi, iată mesajul viu, vestirea biruinţei pe care, prin Sfântul Siluan, Dumnezeu ne descoperă căile vieţii. Iubirea de vrăjmaşi, adeverirea unei drepte trăiri în Hristos, întregeşte mesajul viu al Sfântului Siluan.

Şi cine nu vrea să fie fericit? 

Care este legătura dintre Sfântul Siluan Athonitul şi părintele Sofronie Saharov?

Părintele Sofronie Saharov, cel care avea să publice însemnările şi să îl facă ulterior cunoscut pe Sfântul Siluan, el însuşi trăind în mănăstirea rusească a Sfântului Mucenic Pantelimon, a cunoscut lupta lăuntrică pe marginea deznădejdii, asemenea părintelui său duhovnicesc. Întâlnirea cu Sfântul Siluan a trăit-o ca pe un răspuns adânc, ca pe o descoperire minunată de la Dumnezeu. Dacă părintele Sofronie îl remarcase cu evlavie pe bătrânul monah, având un profund respect pentru nobleţea fără egal pe care o răspândea prin fiecare mişcare şi privire, întâlnirea minunată prin care Sfântul Siluan îi descoperă experienţa sa, răspunsul primit de el de la Dumnezeu şi puterea cu care a trăit acest răspuns aveau să îl cutremure lăuntric. Înţelegând geniul smeritului monah, măreţia mai presus de fire a înţelegerii pe care o dobândise, părintele Sofronie urmează calea ce avea să îl scoată pe el însuşi din iadul deznădejdii la lumina Învierii. Această înţelegere arhimandritul Sofronie a propovăduit-o lumii, a pus-o ca temelie sfântă mănăstirii pe care a înălţat-o pe tărâmul Angliei.

Cine sunt cei mai cunoscuţi ucenici ai părintelui Sofronie?

Începând cu părintele Chiril (stareţul ce îi urmează părintelui Sofronie la păstorirea sfintei mănăstiri), prin scrierile şi mărturia purtată, s-au făcut cunoscuţi mai ales următorii părinţi: arhimandritul Simeon, trecut la Domnul anul trecut, cel care a conferenţiat în mai multe rânduri în România, ieroschimonahul Rafail Noica şi arhimandritul Zaharia pe care îl aşteptăm cu nerăbdare.

Pe cine ar putea interesa conferinţa părintelui Zaharia Zaharou?

Fiind o mărturie a „fericirii de a cunoaşte calea“, negreşit că această mărturie se adresează tuturor celor ce vor să trăiască în adevăr, să fie fericiţi. Şi cine nu vrea să fie fericit?