„O să fie bine, scumpa mea! O să fie bine...” De câteva minute, soția mea îi repetă întruna puișorului nostru cuvintele acestea. Are doar zece zile. Fetița nu se mai oprește din plâns, iar doctorii aceia nu vin odată!!! Asistentele se perindă îngrijorate în jurul nostru, iar noi, înmărmuriți, spunem necontenit (ba nu, strigăm!) :„Doamne, scapă-ne și de încercarea aceasta!”

Dintr-o dată, în salon intră doi medici cu o mină cât se poate de serioasă: „Ce se întâmplă? Repede! Așezați-o pe pat! Sunteți părinții ei? Ieșiți, vă rog, pe hol!” O asistentă dă să prindă în brațe ghemotocul de viață, care, plângând necontenit, se uită drept în ochii noștri. Drept spre noi...

Nu voi uita niciodată acea privire. Fetița noastră ne cerea ajutorul! Eram singurul ei sprijin, singurul ei reper, iar noi, neputincioși, așteptam cu disperare mila Celui Preaînalt.

Au trecut anii. Milostivul Dumnezeu ne-a auzit strigătul de deznădejde și nu Și-a întors fața de la noi. Acum ea râde și ne vorbește cu dragoste. Dar privirea...

Nu vreau să-mi reamintesc prea des clipele de groază din acele zile, deși am fost, poate pentru prima dată, conștient că, de aici înainte, nu voi mai răspunde doar de viața mea. Acum însă, după ce am citit un articol din presa recentă, am retrăit, pas cu pas, tot episodul dramei de atunci și am văzut, aievea, privirea...

Articolul e terifiant! În prestigiosul Jurnalul de etică medicală din Marea Britanie, într-o pagină avându-i drept autori pe Alberto Giubilini și Francesca Minerva, aceștia, laolaltă cu alți „eticieni”, propun, nici mai mult, nici mai puțin, decât ca eutanasierea copiilor bolnavi în primele luni de după naștere să intre de acum înainte sub incidența legii avorturilor, adică să nu fie în niciun fel pedepsită! „Copilul, în primele luni de la naștere, nu se deosebește cu nimic de fetusul din pântecele mamei. Nu este persoană! Nu are încă dreptul la viață”, afirmă – parafrazat – respectivii „oameni de știință”. Cât aș vrea să fi simțit (nu din răutate, ci doar pentru a cunoaște adevărul) acești cercetători măcar o clipă din ce am trăit noi atunci, în salonul de spital. Să fi văzut privirea... Să le fi rămas și lor în minte cei doi ochișori negri, care ne implorau s-o ajutăm! N-ar mai fi zis, știu sigur, niciodată că un prunc, oricât de fraged ar fi,  nu e conștient de viață, nu simte nevoia să trăiască!

Pe de altă parte însă, ceea ce am citit, îngrozit, astăzi vine, în mod firesc, potrivit logicii noii ordini a lumii, ca o continuare a liberalizării avorturilor. Dacă li se refuză pruncilor din pântece dreptul la viață, reciproca nu întârzie să apară, mai devreme sau mai târziu. Și unde apar astfel de aberații? În țări ce sunt numite de unii creștine. Redactor-șef la Jurnalul cu pricina e – stupoare! – chiar un român. Subliniez paradoxul acesta, deoarece în China, țară tributară unor cu totul altfel de tradiții, cărora noi le spunem păgâne, copilului nou-născut îi figurează, pe actul de naștere, vârsta de un an chiar din clipa în care a văzut lumina zilei. Cu alte cuvinte, ei recunosc dreptul la viață și de a fi numit persoană chiar fetusului din pântecele mamei. În Occident însă - dar degrabă va veni și la noi – după cum observăm, se vrea a li se răpi și pruncilor deja născuți dreptul de a trăi.

De acum înainte, fără a fi prea pesimiști, ci urmărind doar „firescul dezvoltării” societății mileniului trei, pot fi întrevăzuți pași întinderii acestei otrăvi morale. În câtva timp, ca un fel de subiect exotic, problema uciderii pruncilor bolnavi va fi discutată în mod superficial, poate chiar puțin cu tentă de revoltă. Mai apoi, întâi unul, apoi mai mulți „experți” în de toate vor apărea prin talk-show-uri, puși față în față cu vreun apărător bine intenționat de-al nevinovaților prunci, ales însă dintre cei mai puțin îndrăzneți și vocali, pe care îl vor „linșa” în direct, prin acuze și informații trunchiate. Mai târziu, după o serie destul de îndelungată de astfel de emisiuni cu scop bine stabilit, cei ce vor cere dreptul la viață pentru sărmanii prunci sortiți a se naște cu vreun handicap fizic (sau, pur și simplu, sănătoși, dar nedoriți de părinți) vor fi catalogați drept fundamentaliști, habotnici, analfabeți sau inadaptați social, întocmai precum au fost discreditați pe micul ecran și prin ziare vrednicii de laudă medici ce s-au opus păcatului pruncuciderii în cabinetele lor.

Deja, pus în fața reacției de nemulțumire firească a unor cetățeni oripilați de ideile aberante ale articolului cu pricina, domnul Julian Săvulescu, respectivul redactor de pe meleagurile noastre, i-a numit, fără drept de apel, pe aceia: „fanatici care se opun valorilor societății liberale”.

Ne miră acest lucru? N-ar trebui. Pentru că, de acum înainte, vom mai auzi astfel de apelative strigate la adresa noastră. Ne-am obișnuit deja cu titulaturile de „lingători de oase”, „bărboși”, „baticoase”, „bigoți” sau „fundamentaliști rămași în Evul Mediu”. Le auzim zilnic din gurile acelorași „experți” sau ziariști. Lumea postmodernă va fi din ce în ce mai îndepărtată de mesajul Evangheliei, iar „neadaptarea” Bisericii la cerințele societății tot mai decăzute va fi catalogată, din ce în ce, cu invective tot mai pline de ură. Pentru că doar ura unită cu totala ignoranță îi poate determina pe astfel de oameni să ceară legalizarea uciderii pruncilor.

Sunt sigur că în țara unde s-a publicat acest articol, dar și în întreaga Europă, crimele nazismului, dintre care cele bazate pe teoria eugeniei, a curățirii poporului de „elementele nefolositoare” (adică bolnavii, cei cu handicap sau muribunzii) sunt, în mod categoric, blamate cu cele mai aspre cuvinte. Cum, dar, ar putea fi trecută cu vederea o astfel de propunere criminală într-o societate cu atâtea „valori”? Poate doar dacă se postulează ideea că fără o astfel de măsură, fie ea și eugenică, le sunt puse cetățenilor în pericol libertățile, le sunt îngrădite opțiunile pentru o viață mai bună. Și atunci omul modern uită de Hitler, de crime și de atrocități unanim condamnate, ridicând stindardul libertății omului „civilizat”.

Din comoditate banală, din ignoranță sau doar pentru a nu fi catalogați drept retrograzi, mulți acceptă și vor accepta de acum înainte astfel de propuneri revoltătoare. Chiar și unii părinți, pentru a nu ieși din zona lor de comfort, pentru a nu li se strica planurile (căci omul zilelor noastre își plănuiește – nu-i așa? – minuțios viața, fiind „singurul său stăpân”), vor întoarce privirea de la ochii plini de speranță ai pruncilor cărora le-au dat viață. După cum spunea  Sfântul Nicolae Velimirovici însă, aceia nu vor găsi mormânt să-și îngroape vinovăția, nu vor putea scăpa de glasul conștiinței. Peste o astfel de lume, fie ea modernă sau post-modernă, de mâine sau din veacul viiitor, dacă nu se va îndrepta spre farul mântuirii, dacă  nu-și va ghida pașii după valorile creștinești sau, cel puțin, ale legii morale din om, ci-și va pleca mereu urechea la sfaturile celor fără de Dumnezeu și se va călăuzi după „valorile” promovate de aceștia, cu siguranță, fără a fabula sau prooroci, va domni iarăși, cu toată puterea și cruzimea, Irod.