Acum nu mai puţin de şaptezeci de ani, pr. George Florovsky invita insistent lumea academică şi nu numai, spre întoarcerea la izvoare. Ce-i drept, pe ici, pe colo, unii au reuşit, alţii s-au eschivat, iar alţii au rămas în continuare fideli modelului occidental de analiză şi de redactare a unei lucrări. În fond, responde ad fontes nu este numai un simplu dicton ce a devenit „celebru“ în mediul teologico-academic, ci mai degrabă o necesitate a noastră, a ortodocşilor, de a ne reîntoarce la izvoarele pe care le citim, le mărturisim şi le analizăm; este întoarcerea la marele tezaur al Bisericii, de care ar trebui să fim conştienţi şi pe care ar trebui să-l fructificăm la cote maxime. Pe de altă parte, întoarcerea trebuie să presupună în mod direct şi cunoaşterea tezaurului, nu numai formularea unei simple idei despre existenţa sa, formulare ce nu va împinge pe nimeni, de altfel, să depăşească spaţiul ignoranţei şi al necunoaşterii.

Conştienţi fiind de această realitate, spaţiul eclesial românesc trebuie să depăşească mai ales spaţiul dezinteresului manifestat, din păcate, la toate capitolele. Dezinteresul studierii operelor Sfinţilor Părinţi, receptaţi mai ales prin filieră occidentală, demonstrează nu numai un simptom, ci şi o necrozare a ideii pr. George Florovsky, de a regândi teologia printr-o (re)întoarcere. Atunci când ne gândim la acest dicton florovskian, nu trebuie să ne proiectăm interesul doar spre o simplă regândire a ceea ce deţine şi este specific duhului ortodox, cât mai ales să înţelegem valoarea inestimabilă a ceea ce reprezintă tezaurul Ortodoxiei.

De vreme ce perioadele patristice nu au fost numai acele vremuri în care s-a redactat tumultoasa istorie eclezială, suntem datori să accentuăm şi realitatea că: „vivacitatea duhovnicească şi tensiunea prin care Părinţii Bisericii au făcut faţă problemelor epocii lor constituie un imbold continuu şi o obligaţie presantă pentru fiecare Biserică, care trebuie să facă faţă cu aceeaşi promptitudine, vivacitate şi claritate la diferitele probleme complexe şi la ameninţările potrivnice credinţei epocilor următoare“ (E. Schlink, „Die Bedeutung der orthodoxen Kirche für die ökumenische Bewegung“, în: Ökumenische Rundschau, 22 (1973), p. 433, şi în: Qeologiva, 44 (1973), p. 689, la: Georgios Martzelos, „Importanţa Părinţilor Bisericii în dialogurile teologice multilaterale ale Ortodoxiei“, trad. de Alexandru Prelipcean, în: St. Teol., 3/2009, p. 272).

Acest fragment al lui E. Schlink ne arată mai cu seamă conştientizarea importanţei Sfinţilor Părinţi în viaţa tumultoasă a Bisericii, de a trăi iubind duhul patristic, însă nu încărcaţi de sentimente reci, ci, mai ales, cuprinşi de o atitudine proiectată spre viitor. „Imbold“ vs. „obligaţie“ sunt cele două puncte ale „extremităţii“ dialogale, la care este invitat astăzi spaţiul ortodox heteroclit şi la care trebuie să răspundă. Într-o altă ordine de idei, „imbold“ vs. „obligaţie“ determină pe orice iubitor sincer de cultură teologică să descopere toate acele mijloace de a intra în contact cu tezaurul Ortodoxiei, iar pe de altă parte să aibă „obligaţia“ de a reda prin orice mod cu putinţă înţelesurile acestuia.

Suntem tentaţi să credem că tocmai acest aspect îl poate avea în vedere traducerea şi redarea unui text patristic: de a fi „accesată“ şi folosită de toţi cei interesaţi de izvoarele Ortodoxiei, şi nu de a fi trecută în cadrul cv-ului personal ca o mare „realizare“ traductologică, peste care se va depune praful uitării. Prin actul traductologic, prin compunerea unor lucrări valoroase ce vor aşeza la baza lor duhul filocalic şi patristic, printr-o trăire în acest duh şi printr-o vie mărturisire a sa, se poate realiza un prim pas spre întoarcerea la izvoare!

„Sf. Roman Melodul - imnograful desăvârşit al Ortodoxiei“

Pornind de la aceste reflecţii, prezenta lucrare se deschide cu studiul sinteză intitulat „Sf. Roman Melodul - imnograful desăvârşit al Ortodoxiei“, având în vedere recuperarea unor aspecte extrem de importante pentru înţelegerea corectă a vieţii, operei şi teologiei Sfântului Roman Melodul. Tot aici, semnatarul textului scoate în evidenţă şi transmiterea manuscriptică, ediţiile de text, precum şi traducerile moderne din spaţiul oriental şi occidental.

Cea de-a doua parte a lucrării, denumită „Imne hristologice“, condensează un număr de cinci condace ale Melodului, în ordinea lor: condac la înmulţirea celor cinci pâini, condac la pipăirea Apostolului Toma, condac la Înălţarea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, condac la Pogorârea Duhului Sfânt şi condac la a doua Venire a Mântuitorului Iisus Hristos. Secţiunea „Imne cu diferite teme“ grupează alte cinci condace romaneice, care tratează aspecte moral-duhovniceşti (condacul despre bogat şi despre săracul Lazăr, primul condac la Cele Zece Fecioare, al doilea condac la Cele Zece Fecioare, despre sfintele nevoinţe monahale şi despre petrecerea în mănăstire), cât şi aspecte legate de viaţa tumultoasă a cetăţii Constantinopolului (condac la orice cutremur şi incendiu). Traducerile lui Alexandru Iorga (realizate după ediţia bilingvă greacă veche/neogreacă a arhim. Ananias Koustenis, RwmatouÎ MelodouÎ. $Umnoi, Editura Armos, Atena, 2003, pp. 254-274, 604-621, 642-705, 986-1041, 1064-1085, 1142-1187) sunt însoţite de scurte comentarii preliminare, precum şi de referinţele scripturistice ale fiecărui condac. Textele prezentate în actuala ediţie nu au fost traduse şi publicate în limba română, cu excepţia a două materiale: condacul la pipăirea Apostolului Toma şi primul condac la Cele Zece Fecioare, publicate pentru prima dată în literatura patristică românească în volumul editat de Parascheva Grigoriu, Imnele pocăinţei (Iaşi, 2006).

Lucrarea se încheie cu o bibliografie selectivă destul de cuprinzătoare atât despre viaţa, opera şi teologia imnografului grec, cât şi despre imnografie şi condac.

Cel mai cunoscut imn al Sf. Roman Melodul este „Fecioara astăzi“ - condacul Crăciunului

Sfântul Roman Melodul este cel mai cunoscut imnograf creştin, care, potrivit tradiţiei, a alcătuit primele condace, cântări de laudă în cinstea sfinţilor. Cel mai cunoscut imn al său este „Fecioara astăzi“, Condacul Crăciunului. Ceea ce a impresionat la Sfântul Roman Melodul (485-562) nu ţine în mod obligatoriu de vocabularul teologic elevat sau de expresia lui poetică şlefuită, ci mai degrabă a atras prin naturaleţea cu care s-a raportat la Scriptură, transformând-o în creaţiile sale într-un şir logic de evenimente foarte vii. Opera sa, din care s-au păstrat numai vreo 80 de alcătuiri poetice, a cunoscut o popularitate deosebită. Câteva secole, condacele Cuviosului Roman au făcut parte din tezaurul imnografic viu, transmis prin practica liturgică.

Biserica l-a trecut în rândul sfinţilor, prăznuindu-l la 1 octombrie, cântându-i şi lăudându-l: „Făcătorule de cântare, alăuta dumnezeiescului Duh, privighetoarea, greierul dumnezeieştilor cântări, fluierul Bisericii, pune înaintea noastră, a tuturor, ospăţul cel de cântări şi dintr-însul veseleşte pe gânditorii de Dumnezeu“.