Cercetarea, structurată în trei volume, însumează aproximativ 1.900 de pagini: Volumul I – Tradiția dogmatică în teologia străromână și medievală românească; Volumul al II-lea – De la începuturile învățământului teologic seminarial în limba română la instaurarea comunismului; Volumul al III-lea – De la instaurarea comunismului la provocările postmodernității.

Lansarea lucrării va avea loc marți, 16 decembrie, de la ora 17:00, în prezența ierarhilor arădeni, în sala „Regele Ferdinand” a Primăriei Municipiului Arad.

Prezentarea volumelor va fi realizată de Pr. Prof. Univ. Dr. Ștefan Buchiu și Pr. Prof. Univ. Dr. Sorin Șelaru, de la Universitatea din București. Evenimentul va fi prefațat de un recital de colinde susținut de Corul Procord al Catedralei istorice a Aradului și va fi moderat de Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Tulcan.

Volumul I

Pornind de la izvoarele documentare ale creștinismului daco-roman, de la textele patristice, de la scrierile teologilor daco-romani și de la cercetările unor teologi moderni, este conturată ceea ce poate fi numită o „dogmatică” străromână. Sunt aprofundate și exprimate, din perspectivă dogmatică, elementele definitorii ale Tradiției apostolice, experiate și mărturisite în teritoriile daco-romane prin botez și regula credinței, martirii – regula credinței – martyria, Biserică – dogmă – viață creștină, cu accent pe conținutul dogmatic al inscripțiilor.

Teologia străromână participă efectiv, prin episcopi, teologi și monahi sciți, la formarea Tradiției patristice. Din aceste considerente sunt evidențiate elementele definitorii ale unei „dogmatici” străromâne, ilustrată în operele unor teologi sciți, considerați veritabili Părinți ai Bisericii universale din primele secole creștine. În acest sens sunt reliefate contribuțiile episcopilor, teologilor și monahilor sciți la formularea și proclamarea dogmelor în Sinoadele Ecumenice, la aprofundările dogmatice generate de erezii și la dezvoltarea Tradiției patristice prin scrieri și traduceri.

Continuitatea poporului român, din Antichitatea creștină, prin medievalitatea românească și până în modernitate, a fost susținută, inspirată și marcată spiritual de creștinismul răsăritean. După apariția tiparului, dogma și elementele de dogmatică au fost transmise prin tipărituri, în contexte istorice marcate de polemică și de apărarea credinței în fața acțiunilor prozelitiste romano-catolice sau ale formațiunilor provenite din Reformă. Ortodoxia românească a reacționat atât sinodal, cât și prin lucrări de polemică și dogmatică, păstrând credința ortodoxă în conjuncturi confesionale dificile, domnii, ierarhii și preoții menținând vie legătura dintre credință și popor.

Această metodologie organică, care nu a permis transformarea dogmei într-o suprastructură intelectualistă accesibilă doar ierarhiei, ci a menținut-o ca realitate intrinsecă vieții creștine, accesibilă prin Liturghie și cult întregului popor, a reprezentat unul dintre pilonii de susținere ai Ortodoxiei românești de-a lungul istoriei.

Volumul II

Teologia dogmatică ortodoxă în teologia românească a secolului al XIX-lea și din prima jumătate a secolului al XX-lea are un parcurs complex și ascendent, dezvoltându-se în ritmul înființării și consolidării învățământului teologic seminarial, universitar și academic. Complexitatea acestui parcurs istoric, metodologic, tematic și interpretativ este determinată de contextul istoric, cultural și bisericesc-social al României și al Bisericii Ortodoxe, care traversează transformări semnificative în această perioadă.

În acest sens, am căutat să prezentăm implicațiile dogmei ortodoxe în gândirea filosofică, social-națională și apologetic-misionară, evidențiind disputele dogmatico-filosofice din perioada interbelică. Am urmărit să redăm fidel liniile directoare ale tratatelor de teologie dogmatică traduse și ale celor elaborate de dogmatiștii români, cu contribuțiile lor specifice. Teologia dogmatică ortodoxă s-a dezvoltat în România în interacțiune cu teologia rusă și greacă, dogmatiștii români simțind, încă de la începutul secolului al XX-lea, necesitatea delimitării de influențele apusene, dar și de anumite inexactități ale gândirii teologice ruse și grecești.

La sfârșitul primei jumătăți a secolului al XX-lea, dogmatica ortodoxă din România începea să-și asume riguros principiul selecției și al propriului drum de reconectare la Tradiția dogmatică și duhovnicească a Răsăritului creștin. Bazele gândirii dogmatice așezate în această perioadă – prin redescoperirea Părinților, a sintezei palamite, a Filocaliei, a asceticii și misticii, precum și a experienței eclesiale în relația dintre dogmă și spiritualitate – au fost adâncite în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Volumul III

Din prezentarea etapelor esențiale ale aprofundării Dogmaticii în teologia românească din a doua jumătate a secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea observăm pașii constructivi de reîntoarcere a gândirii dogmatice la izvoarele biblice și patristice, la duhul și metoda Părinților, la adevărurile credinței și ale vieții Bisericii, fundamentate pe Revelație, precum și o dimensiune înnoitoare, filocalică și duhovnicească a Dogmaticii, renăscută în unitatea eclesial-sacramentală dintre dogmă, spiritualitate și cult.

Prezența dogmatiștilor români în structurile Mișcării Ecumenice a însemnat un contact nemijlocit cu nuanțările teologiei creștine contemporane, precum și cu interpretările și aprofundările doctrinare ale teologilor creștini din cadrul acestei mișcări. Acest contact, deși uneori dezarmant prin diversitatea sa, a contribuit atât la o mai bună înțelegere a creștinismului în manifestarea sa complexă în modernitate, cât și la o conștientizare mai profundă a valorii Tradiției dogmatice răsăritene și a metodei patristice de a face teologie.

Pentru semnificația și înțelegerea Dogmaticii în lumea actuală este necesară traversarea mai multor etape, care pot fi asumate și într-o simultaneitate:

• înnoirea Dogmaticii și înțelegerea ei ca sistem deschis, centrat în Persoana lui Hristos și experimentat în mediul eclesial, prin spiritualitate, Taine și lucrarea liturgic-doxologică a Bisericii;
• asumarea unei perspective apologetice a Dogmaticii, înțeleasă în interiorul Tradiției experimentale și duhovnicești a Bisericii, exprimată dialogic în context cultural și social;
• asumarea, experiența și întruparea Dogmaticii după modelul Sfinților, Dogmatica devenind, din această perspectivă, mărturisire a lui Hristos, realitate eclesială, personal-comunitară, existențială și social-culturală.